Un portret-altfel al autorului „Cronicii de familie”, la 17 ani de la stingerea din viață, realizat prin ocheanul întors, indiscret, de criticul literar Paul Cernat.

Acum 17 ani (6 aprilie 2002) murea de cord în Franța, la Metz, Petru Dumitriu (născut pe 8 mai 1924, la Baziaș, dintr-un tată ofițer român și o mamă secuie). Va fi crescut de o franțuzoaică poliglotă, Henriette, care-l va învăța toate limbile străine pe care le știa. Tot Henriette - scriitoarea Henriette YvonneStahl - se va numi și prima sa soție, „răpită” de la infidelul Ion Vinea și de două ori mai vârstnică decît nu mai puțin seducătorul Petru (48-24), care-o va inspira și literar.

De remarcat că raporturile cu Vinea vor avea implicații politice și literare controversate. S-a vorbit mult despre un cvasi-plagiat al lui Dumitriu dintr-o variantă a romanului Lunatecii – menționează Paul Cernat, pentru a nuanța rapid: „De fapt, era mai mult o «inspirație». Vinea ar fi intrat, ulterior, la închisoare din cauza unor încurcături financiare cu Petru, iar după eliberare va fi pus să scrie articole vitriolante în „Glasul patriei” despre proaspătul transfug în Occident, via RFG (1960). Relația cu mama (Maria-Tereza) are și o anume componentă psihanalitică; romanul Proprietatea și posesiunea, apărut abia în 1991, o conține în filigran”.

FOTO: Petru Dumitriu cu soția, Irina Medrea, fosta nevasta a lui Nicolae Fotino

Pasiunea Ninei Casian și subordonatul Mihai Șora

Lansat în presă de Mircea Damian, debutează editorial în 1947 cu un volum de nuvele moderniste, livresc-mitologice, în linia lui Jean Giraudoux (Euridice. 8 proze), cam „făcute” - consideră Cernat -, și care, ca și piesa de teatru Preludiu la Electra, nu lăsau să i se întrevadă evoluțiile. Devine, după 1948, scriitor oficial de vârf, multipremiat și trăitor pe picior mare: un „dandy realist-socialist”. A stârnit și una dintre pasiunile Ninei Cassian; a fost, de asemenea, director-fondator la ESpLA, unde l-a avut ca subordonat pe Mihai Șora. Romanele și nuvelele sale „pe linie” (Pasărea furtunii, Drum fără pulbere, Nopțile din iunie ș.a.), nu și piesele de teatru sau reportajele din Focul nestins, Despre viață și cărți, Pentru demnitatea și fericirea omului ș.cl. au însă complexități surprinzătoare, sesizate de exegeții mai noi (Oana Soare în special, dar și Ion Vartic). Criticul Paul Cernat și-a continuat prelegerea: „Cu tot «tendenționismul» ideologic (deloc neverosimil!) trilogia Cronică de familie, excelentă saga aristocratică acidă și frescă demascatoare a unui secol de istorie, rămâne un standard autohton al genului, generator de influențe chiar după fuga din țară și trecerea la index a autorului. După una dintre «nuvelele» componente (Salata) Lucian Pintilie va realiza unul dintre cele mai bune filme ale sale: O vară de neuitat, cu o Kristin Scott-Thomas magnifică”.

FOTO:  Petru Dumitriu, în tinerețe

Considerat un impostor de exilul românesc

Și, în continuare, cu Cernat la catedră: „Piese de rezistență, de o modernitate explozivă, sunt și prozele din ciclul Colecția de biografii, autobiografii și memorii contemporane (incluzând, printre altele, Proprietatea și posesiunea, alături de satirica Vârsta de Aur sau Dulceața vieții). În Occident nu va fi adoptat de exilul anticomunist, care-l privea ca pe un impostor și cu care va intra în coliziune. Începe însă o viață nouă, dificilă, în răspăr cu poncifele intelectuale ale Războiului Rece”.

Anticomunismul atipic din principalele romane ale perioadei franceze (Incognito, Rendez-vous au Jugement dernier) se asociază unei critici a societății de consum occidentale (L’Extreme Occident, L’homme aux yeux gris) care îl va „costa” suplimentar în ochii compatrioților. Scriitorul nu mai pare dispus la compromisuri, intrînd în toate „ereziile” disponibile. Se va converti, spre bătrînețe, la catolicism, iar volumele sale de eseuri și meditații spirituale (încheiate cu testamentarul Non credo, oro) arată un intelectual critic deloc banal, cu amplă detentă umanistă – consideră Paul Cernat, pentru a încheia, apoi, într-o notă favorabilă lui Petre Dumitriu: „Ultima «erezie» în raport cu intelighenția anticomunistă a constituit-o, după 1990, simpatia publică pentru președintele Ion Iliescu (care l-a primit la prima revenire în țară și a trezit, firește, amintiri despre anii ’50). Recuperat biografic și editorial, inclusiv prin cărțile de convorbiri cu George Pruteanu și Eugen Simion, ținut însă în carantină politică de intelectualii cold warrior-i, intrat și în Occident într-un con de umbră, a murit, într-un fel, și de inimă rea. Plebiscitul continuu al posterității pare a-i fi totuși din ce în ce mai favorabil. Normal, aș spune: rămâne unul dintre cei mai puternici și complecși prozatori ai literaturii române, în a cărui literatură dinții contestatarilor sunt condamnați să se rupă”.

FOTO: Petru Dumitriu - copil

INTERMITENȚE

● 1949 este anul în care Petru Dumitriu primește Medalia Muncii, se cunoaște cu Marin Preda și participă la colectivizarea agriculturii, în calitate de scriitor care se documentează;

● 1960, ianuarie. Cu un an înainte de construirea Zidului Berlinului, Petru Dumitriu, aflat în Germania (pentru documentare), evadează, împreună cu soția în Vest. În pernele mașinii erau ascunse mai multe manuscrise, un tablou și o pungă cu aur;

● 1970 - Petru Dumitriu trăiește, în Germania, o dură criză de identitate, declanșată și de sinuciderea prietenului său Paul Celan. Nu va mai scrie vreme de un deceniu. Nu va ieși din casă și nici măcar nu va ridica storurile de la ferestre;

● În 1980, Petru Dumitriu încearcă să revină definitiv în România, rugându-l pe Nicolae Fotino să intermedieze această cerere pe lângă Nicolae Ceaușescu. Cererea sa este respinsă.