Asul din mânecă pe care Recep Tayyip Erdogan l-a aruncat în joc la alegerile prezidențiale din mai anul trecut - care a contribuit decisiv la victoria împotriva lui Kemal Kiliçdaroglu - a fost un frumos ,,buchet’’ de drone, tancuri, sisteme de deminare, elicoptere de atac, avioane de luptă, nave de război - cu eticheta ,,made in Turkey’’. Sunt produsele complexului militar industrial național, componentă a proiecției geopolitice și a sistemului de putere erdoganian. Cel caruia i se cântase prohodul politic după cutremurul din februarie 2023 s-a întors pe cai și mai mari. Și ,,buchetul’’ crește… conferindu-i conţinut politic liderului.
Complexul militar industrial generator de substanţă politică pentru Erdogan
Crearea acestui complex nu este meritul exclusiv al lui Erdogan, dar președintele este cel care l-a impus ca element-cheie în construcția Turciei moderne. Începuturile datează de la mijlocul anilor ‘70 când statul anatolian era supus embargoului occidental din rațiuni legate de restrângerea libertăților în urma loviturilor de stat militare și ocuparea părții de nord a Ciprului. Evoluția complexului din ultimii 20 de ani se datorează strategiei politice aplicate consecvent de șeful guvernului și apoi al statului - un stat modelat în jurul peronalității sale.
Rațiunile care au condus la crearea acestui vector de putere al Turciei - tehnologic, economic dar mai ales geopolitic - inventând un factor care s-ar putea numi într-o accepțiune ușor vulgară ,,diplomația dronelor’’- asupra căruia voi reveni - sunt, în principal, următoarele , într-o ordine care combină cronologia apariției cu importanța strategică:
- combaterea amenințărilor din partea membrilor, militanților și grupărilor paramilitare ale Partidului Muncitorilor din Kurdistan - PKK, în interior și dincolo de frontiere, în regiuni aparținând Kurdistanului sirian și irakian.
- erorile Occidentului - în principal ale Statelor Unite - în înțelegerea preocupărilor securitare ale Ankarei. Vorbim aici de un cumul de sancțiuni impuse și retrase de-a lungul anilor, începând cu 1975, care au culminat cu retragerea Ankarei din programul aeronavei americane F-35 și întârzierea exportului de avioane F-16, după ce Erdogan a aprobat achiziționarea sistemului rusesc de rachete SS-400.
- intențiile Ankarei de a-și extinde influența într-un areal care cuprinde regiunile islamice din Balcani, statele de neam turcic din bazinul Mării Caspice și Asia centrală, Africa islamică și zone din Orientul Mijlociu.
În cele ce urmează voi argumenta aserțiunile de mai sus.
Scurtă incursiune în istoria ,,diplomației dronelor’’ a Ankarei
20 martie 2016 a rămas ca o dată de maximă importanță în istoria Turciei tehnologice. Selçuk Bayraktar, director și principal acționar al societății Bayraktar Tehnologies (BT) înființată de tatăl său, Ozdemir, în 1984 și Sumeyye Erdogan, fiica președintelui țării, au pășit pragul logodnei. Peste câteva luni, nunta cu participarea unor oaspeți străini de vază: primii miniștri din Bosnia, Albania, Liban, Pakistan. Selçuk venea de la MIT - Massachusetts Institute of Technology iar Sumeyye de la universități americane și britanice. În 2016, BT produce deja drone performante, dar ar putea face mai mult cu mai multe resurse. Pe care le obține. Dronele produse de BT devin ,,vârful’’ de diamant al exporturilor, iar Turcia urcă pe podiumul producătorilor și exportatorilor mondiali, după China și Statele Unite.
Dar industria dronelor turcești nu a apărut din neant și nici ca element absolut necesar creșterii exporturilor. În anii ‘80, pentru a supraveghea mișcările forțelor PKK din estul țării, Turcia importa UAV - unmanned aerial vehicle - din Canada, Statele Unite și Israel. Între anii 2008 și 2016, când mișcările PKK se asociau altor forțe destabilizatoare interne, având sprijinul formațiunilor kurde din Siria și Irak - unele cu ajutor occidental - Ankara a solicitat Washingtonului drone performante de tip MQ-1 Predator și MQ-9 Reaper. Opt ani a durat analiza cererii de către Congres și s-a încheiat cu un refuz categoric.
Erdogan preia inițiativa și lansează proiectul dronelor naționale
În paralel, Erdogan a solicitat societății BT să producă un tip de dronă eficientă pe plan intern și competitivă la nivel internațional. În 2014, dronele de tip TB2 erau gata de livrare iar primele exemplare au fost utilizate împotriva PKK și YPG - forțele kurde din Siria, antrenate de instructori din vest. Utilizau, ca armament integrat, un sistem de minirachete cu înalt potențial exploziv și o rază de distrugere - vehicule fără blindaj, antene radar, personal - de 25 de metri. În 2020, aceste drone au asigurat - alături de sisteme similare israeliene - victoria Azerbaijanului în războiul cu Armenia pentru provincia Nagorno Karabah.
Actualmente, dronele produse de BT sunt exportate în 31 de țări din toată lumea, din Africa în Asia Centrală trecând prin Orientul Mijlociu. Polonia, România și statele baltice sunt printre beneficiarii europeni ai dronelor turcești. Un contract de aproape 3 miliarde de dolari a fost încheiat recent cu Arabia Saudită pentru varianta de ultimă generație, Bayraktar Akinci. Pe lista de așteptare se numără EAU, Qatarul și altele
Prin performanțele sale în domeniu, Turcia a devenit unul dintre marii producători ai ,, celei de a doua ere a dronelor moderne’’ alături China și chiar Iranul. ,,Prima eră’’, începută imediat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 - din motive pe care le știm cu toții - avea ca protagoniști Canada, Statele Unite, Marea Britanie și Israelul. Dar ,,diplonația dronelor’’ nu se bazează doar pe drone. Erdogan țintește departe chiar dacă mai are doar 4 ani de mandat. Mă refer la acest mandat.
Avion multirol și portavion de concepție proprie
La 21 februarie, avionul multirol aparținând generației a cincea, de concepție turcească - Kaan - a efectuat primul său zbor. Este produs de societatea TAI în colaborare cu grupul britanic BAE Systems. Producția de serie va începe în următorii 7-8 ani iar până în 2038 vor fi produse 300 de exemplare. Turcia va intra în ,,clubul exclusivist’’ al producătorilor de avioane multirol. ,,Un mare beneficiu pentru Ankara’’, a precizat Erdogan după încheierea zborului.
,,Obiectele zburătoare’’ de ultimă generație nu sunt singurele obiective ale industriei naționale de apărare. La mijlocul lunii trecute, s-a încheiat procesul de proiectare a primului portavion de concepție turcească destinat marinei militare naționale. În cercurile atașaților militari de la Ankara se vorbea încă din 2021 de un portavion de mici dimensiuni. În realitate, este vorba de o navă de 258 m lungime, 68 lățime și un pescaj de 10 m. Dotările sunt și ele de ultimă generație și permit utilizarea aeronavelor Kaan. Unele date arată că ar putea permite decolarea și aterizarea avioanelor F-35 pe care Ankara speră să le importe într-o bună zi…
Tancul turcesc vine cu mare întârziere…
Spațiul nu permite să trecem în revistă întreg sistemul de echipamente militare pe care Turcia și-a propus să le producă până în 2040. Alături de marile succese, industria națională este departe de a realiza unul dintre obiectivele sale centrale: tancul Altay. După o serie de probleme tehnice generate de furnizori străini, unele din motive politice - Germania, de exemplu pentru sistemul de propulsie - implementarea proiectului pare să fi intrat pe drumul cel bun dar cu o întârziere de câțiva ani. Primele exemplare, dotate cu motoare și transmisii din Coreea de Sud, au intrat deja în probe dar producția de serie mai trebuie să aștepte cel puțin 3-4 ani.
Concluzii cu trimitere spre malurile Dâmboviței
Președintele Erdogan a redimensionat complexul militar-industrial al țării sale în mod treptat și constant asigurându-i o importantă componentă de export prin utilizarea marketingului politic al raporturilor diplomatice, pe care le-a stabilit țintit cu viitorii clienți. Ideea nu a existat de la început. Dându-și seama că o industrie militară de ,,vârf’’ înseamnă putere, influență și prestigiu - mai ales în exterior - Erdogan a înțeles că acestea îi vor veni pe tavă dacă va ști să îmbine două componente esențiale: voința politică și resursele financiare. Ultimele se vor întoace în țară cu un grad de multiplicare care justifică orice investiție, orice cost. Potențând capacitatea științifică, de cercetare și producția națională, alături de angajarea unor resurse financiare adecvate - uneori peste puterile țării de unde și inflația din ultimii ani - a generat un mediu rezilient pe segmentul apărării, unic în bazinul Mediteranei extinse.
Liderul de la Ankara a înțeles, de asemenea, că în acțiunea complexă de proiectare a unui viitor național legat de utilizarea noilor tehnologii, retorica demagogică - cu care noi, dâmbovițeni mai mici sau mai mari ne-am obișnuit - și abstractizarea savantă dar goală de conținut nu au ce căuta. Iluzionismul ieftin, comun politicienilor de mâna a doua nu-i este comun și lui Erdogan. Complexul său militar-industrial a intrat în imaginarul colectiv al turcilor ca o componentă esențială a societății anatoliene și economiei naționale. Echipamentele produse în Turcia țin sus drapelul cu semilună în fața marilor producători din nord și vest.