Din 2021 Turcia încearcă să-și recalibreze politicile prin reconcilierea cu foștii rivali din Orientul Mijlociu, inclusiv cu Israelul.
În august 2022, după mai bine de un deceniu de acrimonie declanșată de uciderea de către Israel a zece turci în mai 2010 în timpul unei încercări a Ankarei de a rupe blocada navală a Israelului impusă în Gaza (pentru care Netanyahu și-a cerut de fapt scuze în 2013 vorbind la telefon în timpul unei întâlniri la aeroport cu Obama, cu scurt timp înainte ca președintele american sa plece din Israel, după prima sa vizita aici din 2009 încoace), Turcia și Israelul au anunțat restabilirea completă a relațiilor diplomatice și schimbul de ambasadori.
Apoi, în luna septembrie 2023, la Adunarea Generală a ONU, Erdogan și premierul israelian Benjamin Netaniahu s-au întâlnit față în față pentru prima dată, iar fiecare lider și-a anunțat intenția de a vizita țara celuilalt în curând. Și totuși în două săptămâni de la izbucnirea conflictului din Gaza, Erdogan a devenit din ce în ce mai critic la adresa acțiunilor Israelului; pe 25 octombrie, el a anunțat provocator că nu consideră Hamas o organizație teroristă, numindu-i pe luptătorii săi „mujahedini”.
Ulterior, el a numit faptul că Israelul „folosește terorismul de stat” în acțiunile sale din Gaza. Pe 28 noiembrie, el i-a spus Secretarului General al Națiunilor Unite, Antonio Guterres, că Israelul ar trebui „să fie tras la răspundere în instanțele internaționale” pentru crimele de război împotriva palestinienilor; a doua zi l-a numit pe Netaniahu „măcelarul din Gaza” care „pune în pericol securitatea tuturor evreilor din lume”. În orice condiții diplomația îți impune un limbaj adecvat iar limbajul dur a lui Erdogan este inadmisibil în relațiile internaționale.
De fapt, Hamas nu este recunoscută ca organizație teroristă de Turcia, iar Erdogan a făcut declarații similare referitoare la organizația palestiniană și în trecut. Cu toate acestea, ultima dată când Erdogan a spus că Hamas nu se afla pe lista teroristă a Turciei a fost în 2018, când ostilitățile Turciei cu Israelul și cu alți rivali regionali erau la apogeu. Erdogan este un lider pragmatic. Când interesele lui o cer el este dispus să renunțe la principii și să inverseze cursul acțiunilor.
Turcia a luat cea mai stridentă poziție anti-israeliană în cadrul NATO, Erdogan organizând el însuși mitinguri pro-palestiniene și condamnându-l atât pe premierul israelian Benjamin Netanyahu, cât și Statele Unite. Este totuși o mare deosebire între ceea ce fac lideri lumii islamice care critică Israelul pentru purtarea sa față de civilii palestinieni, păstrând totodată distanța față de Hamas.
Paradoxal la Ankara acumularea militară a Alianței în Estul Mării Mediterane și în special a forțelor navale americane este văzută ca un factor de provocare la adresa Iranului și a Rusie nu ca un factor de descurajare. Cu câteva zile înaintea retoricii pro-Hamas Erdogan a semnat în sfârșit protocolul de aderare al Suediei și l-a depus la parlament spre ratificare. De ce a făcut Erdogan această concesie? Se pare ca are nevoie de o ”indulgență” din partea aliaților din NATO pentru a crește retorica împotriva Israelului.
Sunt două întrebări care mă îngrijorează: ce l-a făcut pe Erdogan să-și schimbe tonul față de Israel și războiul din Gaza și ce însemnă acest lucru pentru viitorul politicilor turcești în Orientul Mijlociu? Turcia s-a implicat activ în zona Mării Negre și a Mediteranei de Est. Aici ne aducem aminte de doctrina turcă a Patriei Albastre care are efectiv trei idei cheie. În primul rând, reprezintă o viziune extinsă și o înțelegere a granițelor maritime ale Turciei în Marea Mediterană; acordul maritim cu Libia este o manifestare a acestui lucru.
Deși doctrina nu are nicio bază legală, ea indică hotărârea Turciei de a apăra și proteja aceste frontiere proiectate, sau cel puțin încearcă să dea această impresie. În al doilea rând, Patria Albastră este chemarea marinei turce de a reimagina și repoziționa țara ca un putere maritimă. În al treilea rând, doctrina semnifică o reimaginare a locului Turciei în lume.
Pentru amiralul Cem Gurdeniz și un anumit grup de naționaliști și eurasianiști, Patria Albastră reprezintă reorientarea politicilor externe și de securitate a Turciei departe de Occident și către Rusia și China. Să nu uităm că Ankara a mediat cu succes între Rusia și Ucraina traseul grânelor în Marea Neagră. Statutul de negociator și faptul că nu a aderat la sancțiunile împotriva Rusiei i-a permis să rămână o țară neutră și în același timp i-a îmbunătățit imaginea de acasă ca om de stat respectat la nivel global, ceea ce este o caracteristică importantă a personalității sale politice interne.
Ce ar dori să facă Turcia în criza din Gaza
Așteptările Turciei în actualul război din Gaza erau să joace un rol similar între Israel și palestinieni, un rol de garant într-un sistem de garații. Din păcate, pentru că nu există un plan postbelic al conflictului din Gaza propunerile Ankarei au rămas fără răspuns din partea Israelului și a SUA.
Elitele din Ankara cred că evoluțiile regionale și internaționale din ultimul deceniu – nu în ultimul rând de la invazia rusă a Ucrainei – validează ipoteza și premisa politicii externe a Turciei că politica sa globală de astăzi nu este la fel de centrată pe Occident ca înainte, deși nu este nici neapărat post-occidentală.
Această politică a fost formată în mod disproporționat de evoluțiile din Orientul Mijlociu, care, pentru Ankara, reprezintă un microcosmos al schimbărilor structurale în ordinea globală, evidențiind importanța și prezența regională relativ redusă a SUA și importanța tot mai mare a actorilor regionali. Între timp, rolul Rusiei în securitatea regională și importanța economică a Chinei în regiune au crescut. Turcia și Rusia au lucrat împreună la gestionarea conflictelor regionale în Siria, Libia și Nagorno-Karabah, și chiar în Marea Neagră, un proces de învățare semnificativ pentru Ankara.
Consecințele geopolitice ale crizei din Gaza asupra Indiei
Războiul dintre Israel și Hamas nu riscă doar o conflagrație regională el afectează echilibrul global al puterii, extinzând resursele americane și europene, în același timp ameliorând presiunea asupra Rusiei și oferind noi oportunități Chinei. Războiul lansat de Hamas dă o lovitură și principalului rival asiatic al Chinei, India, care s-a apropiat mult de Israel în ultimii ani.
Chiar în septembrie, India și SUA au anunțat planuri pentru un coridor de tranzit care să leage India, Orientul Mijlociu și Europa, și care să traverseze Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Iordania și Israel și să devină un rival pentru proiectul Belt and Road al Chinei. Dar discuțiile privind normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită – un element cheie al planului – au fost năruite de războiul din Gaza, iar viitorul lor este acum incert.
Efectul pe termen lung al conflictului din Orientul Mijlociu este greu de prezis. Depinde, în primul rând, dacă Israelul reușește în cele din urmă în scopul său declarat de a elimina Hamas ca principală forță militară și politică a Gaza. O altă problemă critică este dacă relațiile diplomatice ale Israelului în regiune și poziția globală a susținătorilor săi occidentali pot supraviețui creșterii numărului victimelor civile din Gaza și ororilor care se profilează în războiului urban din enclava dens populată.
Secolul Turciei
Alegerile prezidențiale din Turcia din 2023 au fost punctul de cotitură final în cooperarea cu țările din Golf. De atunci, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au manifestat un interes puternic pentru promovarea cooperării; iar condiția principală pentru ca această tendință să fie sustenabilă este ca Ankara să facă pași în direcția instituționalizării relațiilor bilaterale. În acest context, cu inițiativa pe care a luat-o, Turcia a început să discute cu țările relevante mecanisme de instituționalizare în politica externă, economie, comerț și cooperare culturală.
Erdogan spunea la o întâlnire cu funcționarii Curții de Conturi care marca a 161-a aniversare de la constituirea ei:
Secolul Turciei este hotărârea de a face visele vechi de un secol ale națiunii noastre să devină realitate și să meargă către obiective și mai mari. Secolul Turciei este manifestarea celor 85 de milioane de forțe care își unesc forțele și își construiesc viitorul în spiritul Războiului de Independență.
Utilizarea de Erdogan a platformei politice a neo-otomanismului (neo-otomanismul, un discurs cultural-politic multidirecțional, vizează o nouă orientare geostrategică, o nouă interpretare a istoriei și, în același timp, satisfacerea nevoilor nostalgice de prestigiu și stimă de sine) numește responsabilitatea istorică de a proteja populațiile musulmane, deposedate de teritorii, din regiune, inclusiv pe cea a palestinienilor. Erdogan se vrea liderul care a supravegheat renașterea imperiului turc.
Acest conflict îi permite, de asemenea, lui Erdogan să argumenteze despre o ruptură civilizațională cu Occidentul. El îl numește „cruciați versus semilună” și, desigur, Turcia este de partea semilunii. Este o narațiune care-și face loc în Turcia și practic o scoate treptat din Alianța Occidentală. Pentru guvernul lui Erdogan, bătălia ideologică a fost de mult soluționată în favoarea Hamas. În timp ce Turcia are de-a face atât cu Fatah, cât și cu Hamas și l-a găzduit uneori pe președintele Autorității Palestiniene (AP) Mahmoud Abbas și pe liderul Hamas Ismail Haniyeh simultan, AP este văzută ca o entitate ineficientă – iar Hamas ca o realitate. În acest sens, Turcia a ridicat și legitimat poziția Hamas în lumea musulmană.
Declinul relației lui Erdogan cu Hamas
După victoria Hamas în alegerile din Gaza din 2007, Ankara a oferit sprijin diplomatic liderilor Hamas și a căutat să transforme organizația într-un actor politic recunoscut, în fapt reprezentantul părții palestiniene într-o soluție cu două state. Născuți dintr-o luptă comună împotriva Israelului și hrăniți de binefăcători comuni din Siria și Iran, sunniții Hamas și șiiții Hezbollah au fost de multă vreme aliați naturali, în ciuda diferențelor lor sectare. Încă de la începutul anilor 1990, când Israelul a exilat conducerea Hamas în Liban, cele două grupuri au cultivat o alianță care a modelat echilibrul de putere al Orientului Mijlociu timp de decenii.
Dar criza din Siria a rupt vechea „axă a rezistenței”, forțele regionale dând celor două organizații mize opuse în conflict și aducând o tensiune fără precedent relațiilor lor. În timp ce luptătorii Hezbollah au luptat și au murit pentru Bashar al-Assad în unele dintre cele mai înverșunate bătălii ale războiului civil, Hamas și-a dat mâna cu rebelii și s-a retras mai adânc în îmbrățișarea puterilor islamiste sunnite din regiune.
Pentru o vreme, s-a părut că parteneriatul s-ar putea termina, Hamas cerând Hezbollah să se elibereze din Siria, iar Hezbollah acuzând Hamas că a trimis arme și tehnologie către jihadiștii sunniți. Cu toate acestea, cele două grupuri par să fi privit dincolo de războiul civil din Siria și au calculat că se pierde mai mult decât se câștigă dintr-un divorț total. În ciuda izbucnirilor de retorică inflamatorie, Hamas și Hezbollah se pare că au convenit să nu fie de acord cu privire la Siria, menținând însă în același timp un parteneriat strategic împotriva Israelului.
Cu toate acestea, odată cu înfrângerea ambițiilor hegemonice ale Turciei în Orientul Mijlociu în post-primăvara arabă și eșecul revoltei siriene de a învinge regimul Assad, Hamas a fost forțată în cele din urmă să-și recalculeze soluțiile. Sfârșitul mandatului lui Khaled Meshaal în 2017 și ascensiunea aripii armatei Hamas– în mod tradițional mai apropiată de Iran decât aripa sa politică – la alegerile interne ale grupului din 2017, a deschis calea pentru revenirea Iranului și pentru declinul treptat al influenței Turciei asupra Hamas.
Având în vedere că Iranul, din motive evidente, nu poate funcționa ca mediator între Israel și Hamas, cele două țări arabe Egipt și Qatar au fost mai bine poziționate pentru a conduce discuțiile din culise în actuala criză din Gaza. Egiptul are un avantaj geografic la granița comună cu Gaza și are relații mai stabile cu Israelul decât Turcia. Qatar a devenit principalul mediator în multe conflicte regionale, inclusiv în negocierile SUA-talibani și SUA-Iran. Mai mult, Qatar oferă fonduri semnificative direct Hamas, oferindu-i o pârghie specială în negocieri.
Lipsa de încredere între Erdogan și Hamas
Odată cu diminuarea sprijinului Turciei pentru membrii exilați ai Frăției Musulmane Egiptene, la solicitarea lui Abdel-Fattah el-Sisi, președintele Egiptului, ca o condiție a îmbunătățirii relațiilor Turcia-Egipt, este probabil ca membrii Hamas să fi început să se îndoiască de fiabilitatea pe termen lung a sprijinului lor din partea Turciei. Ankara a limita astfel spațiul de manevră în teritoriul său al liderilor Hamas. Astfel, schimbarea de retorică a lui Erdogan poate fi văzută parțial ca o reacție la faptul că Turcia este umbrită de Qatar și Egipt în procesul de mediere.
Excluderea Ankarei din zona negocierilor subminează întreaga logică a normalizării legăturilor regionale încă tensionate ale Ankarei. Erdogan nu a reușit să obțină câștigurile geopolitice pe care le-a obținut în criza Rusia-Ucraina. Turcia a fost marginalizată inițial de Washington, Antony Blinken sărind peste Turcia în timpul primei sale călătorii în Orientul Mijlociu după atacul Hamas din 7 octombrie. Va renunța Erdogan la politica sa de echilibrare a sprijinului față de Hamas?
Da, dacă vrea un rol câte de cât în medierea crizei Hamas-Israel. Dacă ne uitam la nivelul relațiilor diplomatice ale Turciei cu Israelul odată cu criza din 2008-2009 din Gaza și la cele de astăzi vedem diferențe semnificative. Deși Israelul și-a rechemat diplomații pe 28 octombrie, ca răspuns la observațiile lui Erdogan despre faptul că Hamas nu este o organizație teroristă, Turcia s-a abținut să riposteze.
După 10 zile Erdogan și-a chemat ambasadorul pentru consultări dar a spus că țara sa va menține relații diplomatice cu Israelul chiar dacă acesta a terminat relația sa cu premierul Netaniahu. Pariul lui Erdogan este înlăturarea rapidă a lui Netaniahu. Erdogan nu renunță ușor la intenția sa de a avea un loc în negocierile postbelice în context post-Netaniahu.
Recalibrarea politicii lui Erdogan în Orientul Mijlociu
Este clar ca Erdogan își recalibrează politica în Orient. Nu a mai criticat statele arabe pentru normalizarea relațiilor cu Israelul în baza Acordurilor Avraam din 2020. Dar va continua să critice Israelul pentru că solicitările sale îndreptate către Washington privind avioanele F-16 au rămas fără răspuns.
Deci problema palestiniană îl ține pe Erdogan în atenția musulmanilor din Orient. A gestionat greșit Erdogan politica sa externă? Erdogan este un maestru al mișcărilor tactice dar se pare că nu are o foaie de parcurs strategică. El lucrează pe termene scurte sau pe baza considerațiilor politice interne. Qatar joacă deja un rol în eforturile de mediere cu Hamas. Deci, Turcia nu este necesară acolo, deși lui Erdogan i-ar fi plăcut să conducă negocierile în felul în care a făcut-o cu acordul cu cereale la Marea Neagră sau schimburile de prizonieri dintreUcraina și Rusia.
Din păcate, ideea unei Gaze postbelice este încă prea îndepărtată pentru a face speculații. Sunt conturate la ora actuală 3 obiective post-război în Gaza: (1) ajutorul umanitar; (2) reconstrucția; (3) asigurarea legitimității oricărei structuri de guvernare care va apărea. Turcia ar fi, de asemenea, nerăbdătoare să ajute cu problemele de guvernare din Gaza, dar nimeni din vecinătate nu ar dori asta, inclusiv Egiptul, Iranul și celelalte state arabe. Și totuși mai devreme sau mai târziu administrația Biden va dori să se angajeze cu Turcia.
Intermedierea lui Erdogan ar putea să nu fie necesară pentru negocierile pentru ostatici, dar ștampila de aprobare a Turciei va fi importantă în legitimarea oricărei structuri care va apărea în Gaza postbelică. Turcia este o ”greutate regională” și are o influență enormă în lumea sunnită. Ar fi contraproductiv să lași Turcia afară.
Limitele eforturilor de apropiere regională ale Turciei
Din 2020, Turcia a fost într-o ofensivă de a rupe aproape un deceniu de izolare regională. Schimbarea de politică a Turciei a fost forțată de o combinație de factori, inclusiv problemele economice ale Ankarei, alegerea președintelui Joseph Biden, realinierea geopolitică din regiune în urma Acordurilor Avraam, apropierea guvernului sirian de guvernele regionale și repararea legăturilor dintre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu Qatar.
Ankara devenise, de asemenea, precaută față de cooperarea din ce în ce mai mare dintre Grecia, Republica Cipru, Israel și statele arabe din estul Mediteranei. Suprapunerea temporală cu divergența intereselor dintre Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și scăderea încrederii în implicarea continuă a SUA în regiune au facilitat eforturile Turciei de apropiere. Ca parte a acestei schimbări de politică, Ankara a fost mai precaută și s-a distanțat de islamiștii arabi pentru a ajuta la repararea relațiilor sale cu actorii regionali, inclusiv Israelul.
Guvernul turc a cerut canalelor media afiliate Frăției Musulmane să-și atenueze criticile. Unul dintre canalele de televiziune prin satelit care operează în Istanbul, Mekameleen, a anunțat în 2022 încheierea operațiunii de difuzare și închiderea celor opt studiouri ale sale. Cu toate acestea, cel mai recent ciclu de război din Gaza a dezvăluit limitele eforturilor de apropiere ale Turciei, în special de Israel. În spatele acestor acțiuni se află și opoziția fermă a Turciei față de ordinea mondială condusă de SUA. Elitele conducătoare ale Turciei cred că Occidentului s-a înstrăinat din ce în ce mai mult de restul lumii în fața diverselor probleme, inclusiv relațiile cu China precum și schimbarea relațiilor economice dintre Vest și Est. Indiferent de apartenența lor ideologică, majoritatea actorilor politici turci tind să vadă recentul conflict din Gaza ca unul dintre așa-zisul Vest (condus de Statele Unite) și Est (din care fac parte Rusia și China).
Ce preocupări vizează Turcia?
Una din preocupările Ankarei este dată de implicațiile acestui război asupra securității regionale. În ciuda implicării parțiale a grupurilor susținute de Iran, în special Hezbollah care trage cu rachete în Israel din Liban și Houthi care atacă nave americane și israeliene în Marea Roșie, implicarea directă a Teheranului nu a avut loc încă și pare puțin probabil să se întâmple în curând.
O altă preocupare a Ankarei este speranța ca China și Rusia se vor implica iar instituțiile internaționale, cum ar fi Curtea Penală Internațională, vor investiga crimele de război din Gaza - acestea două vor aduce un echilibru în sprijinul puternic al Occidentului pentru Israel.
Și nu în ultimul rând apariția în teatrul de război a luptătorilor radicalizați. Având în vedere simbolismul chestiunii palestiniene, Ierusalimul și locurile sfinte precum Moscheea Al-Aqsa pentru comunitatea musulmană globală, potențialul ca acest război să atragă luptători străini este semnificativă. Acest lucru ar putea declanșa o altă fază a radicalismului cu implicații asupra securității regionale și internaționale.
Mai este o preocupare a Ankarei care corespunde cu interesele Iranului: eliminarea SUA din Siria. Ambii actori sunt deranjați de prezența americană în Siria. Ankara consideră că sprijinul continuu al SUA pentru kurzi din nordul Siriei este un obstacol în calea eforturilor sale de a preveni autonomia kurdă sub conducerea Partidului Uniunea Democrată și a Unităților de protecție a poporului (YPG), pe care Turcia le vede ca o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan- (PKK).
Pentru Iran, contestarea SUA în Siria face parte din obiectivul său mai larg de politică externă de „expulzare a SUA din regiune”. Teheranul vede eforturile americane de a-și concentra și de a-și spori forțele în jurul graniței siriano-irakiene ca o amenințare la adresa accesului său terestre câștigat cu greu în Siria prin Irak. Aliat al președintelui Bashar al-Assad, Iranul crede, de asemenea, că regimul sirian nu va putea restabili controlul deplin al țării dacă părți din ea rămân în mâini externe. Chiar dacă Teheranul consideră atât SUA, cât și Turcia ca forțe de ocupație în Siria, consideră că dezacordurile sale cu Turcia pot fi gestionate diplomatic. De fapt, Teheranul, împreună cu Moscova, a încercat să medieze între Damasc și Ankara, deși până acum fără rezultat.
S-a rupt relația Rusia-Israel?
O altă discuție s-a iscat după ce președintele rus Vladimir Putin a așteptat trei zile înainte de a comenta masacrul israelienilor de către Hamas, care s-a întâmplat să aibă loc exact la împlinirea vârstei de 71 de ani a lui. Când a făcut-o, a dat vina pe Statele Unite, nu pe Hamas. Foarte curios pentru ca în 2019, Netaniahu și-a lansat chiar campania electorală cu afișe mari în care dă mâna cu președintele rus. Netaniahu a căutat să se înfățișeze ca un lider pe aceeași poziție cu Putin – perceput în Israel ca șeful unei mari puteri – și să transmită mesajul că legăturile sale strânse cu Putin ar contribui la asigurarea securității Israelului după intervenția militară a Rusiei din 2015 în Siria.
Liderul israelian s-a lăudat de mult că presupusa lui „prietenie personală” cu Putin care a adus un sprijin limitat al Rusiei pentru Iran și pentru ca Moscova să închidă ochii la atacurile israeliene împotriva țintelor iraniene din Siria. Nimic din astea nu s-a concretizat. Rusia a cumpărat muniție și drone din Iran în schimb Israelul nu a oferit decât ajutor medical ucrainenilor.
Premierul israelian Benjamin Netaniahu a vorbit cu președintele rus Vladimir Putin pe 10 decembrie și și-a exprimat nemulțumirea față de „pozițiile anti-israeliene” adoptate de către trimișii Moscovei la ONU, se arată într-un comunicat israelian. Rusia a susținut o rezoluție a Consiliului de Securitate a ONU pentru un armistițiu în Gaza, care a fost respinsă de Statele Unite pe 8 decembrie. Vorbind cu Putin, Netaniahu și-a exprimat și „dezaprobarea fermă” față de cooperarea „periculoasă” a Rusiei cu Iranul, se arată în comunicatul israelian.
Hopa a mai apărut un negociator!
Kremlinul a declarat că Rusia este pregătită să ofere toată asistența posibilă pentru a atenua suferința civililor și pentru a detensiona conflictul dintre Israel și Hamas.
Rusia vede criza ca pe o șansă pentru Moscova de a încerca să-și dezvolte influența în Orientul Mijlociu, prezentându-se ca un potențial pacificator, cu legături cu toate părțile, a spus fostul consilier al Kremlinului, Sergei Markov.
Rusia poate beneficia de o creștere a prețului petrolului dacă criza se prelungește și se răspândește în Marea Roșie unde acționează houthi împotriva navelor petroliere.
Apoi primirea de către Moscova a unei delegații Hamas la mai puțin de două săptămâni după masacrul din 7 octombrie a înfuriat Israelul, determinându-l să-l cheme pe ambasadorul Rusiei, Anatoli Viktorov, pentru că a trimis „un mesaj de legitimare a terorismului” scrie Reuter. Nemulțumirea era reciprocă; Alexander Ben Zvi, ambasadorul Israelului, a fost convocat pentru discuții cu ministerul rus de externe de cel puțin două ori, iar trimișii ONU ai celor două țări au făcut schimb de cuvinte dure după ce reprezentantul Moscovei a pus sub semnul întrebării întinderea dreptului Israelului de a se apăra a scris Reuters. Mihail Bogdanov, unul dintre adjuncții miniștrilor de externe ai Rusiei, a declarat că Israelul a încetat să avertizeze în mod obișnuit Moscova cu privire la atacurile aeriene împotriva aliatului Rusiei, Siria. Da relația Israel-Rusia este în avarie.
Desigur, influența Rusiei în regiune nu se limitează la legăturile sale cu Israelul, dar tensiunile din această relație subliniază faptul că Moscova, ocupată să ducă propriul război în Ucraina și-a pierdut influența fiind marginalizată acum în Orientul Mijlociu. De aici vizita lui Putin în Arabia Saudită și în Emiratele Arabe Unite. Va fi în final un modus vivendi între Israel și Rusia dar va depinde de cum vor merge lucrurile în continuare în conflictul din Gaza și de cine va conduce Guvernul Israelului în viitorul apropiat.
Post Scriptum: Dacă Ankara își întărește în mod semnificativ retorica împotriva Israelului, ea intră în opoziție cu administrația SUA, care a oferit Israelului o largă libertate de a răspunde provocărilor Hamas. Ca urmare, relația Turciei cu aliatul său strategic principal este foarte probabil să fie supusă unui stres suplimentar.
Dar adevăratul test pentru guvernul Erdogan va fi dacă își va menține actul de echilibru în timpul escaladării foarte probabile din Gaza de sud și a costurilor umanitare în creștere. Dacă în vară relația Turcia-Rusia și-a scăzut nivelul acum se pare ca au ajuns din nou la un numitor comun. O declarație a Kremlinului după un apel telefonic între Erdogan și Putin din 24 octombrie despre războiul Israel-Hamas a afirmat că Moscova și Ankara au „poziții practic suprapuse, concentrate pe implementarea bine-cunoscutei soluții cu două state, care prevede crearea unei Palestine independente care coexistă cu Israelul în pace și securitate.”
Drumuri diferite au adus Moscova și Ankara la aceeași decizie de a sacrifica relațiile cu Tel Aviv, ceea ce înseamnă că niciuna nu poate fi un mediator în conflictul actual. Acordul asupra conflictului Israel-Hamas înseamnă că cooperarea diplomatică dintre Rusia și Turcia. Unde s-ar derula aceasta? De exemplu, în Caucazul de Sud și Siria. În orice caz relațiile dintre cele două vor fi mai bune sau mai puțin bune în funcție de situație și nu vor avea nicio garanție că ele vor fi la un nivel corespunzător/consolidate în viitoarelor crize.