Între mine și tradițiile populare a existat un zid, încă de când eram copilă. Cum s-a format zidul? Ei bine, de mică am început să călătoresc cu autobuzul, noi neavând o mașină personală.

Nu sunt chiar așa de în vârstă, dar am prins autobuzele acelea cu tapițerie din mușama, de care ți se lipea pielea dacă era cald, autobuze care amenințau să se dezmembreze la fiecare metru înaintat și în care înghețai pe timp de iarnă, iar pe timp de vară simțeai că te sufoci, atât de la căldură, cât și de la amestecul de mirosuri de transpirație, benzină, brânză, grajd, alcool și alte mirosuri tari. Zgâlțâielii continue a creierului și stomacului și tuturor lucrurilor enumerate anterior, se alătura, întotdeauna, cireașa de pe tort: muzica populară!

Nunta tradițională

În cadrul vizitelor mele la Găbud am trăit o mulțime de noi experiențe. O parte dintre ele au contribuit la fisurarea acestui zid. Un prim astfel de moment a fost o nuntă tradițională. O nuntă modestă, simplă, dar care a reușit să mă emoționeze destul de tare. Să vă spun drept, întotdeauna când m-am gândit la o mireasă mi-am imaginat-o cu o rochie albă. Chiar și pentru mine, gândind în perspectivă, am ales tot acest tip de rochie, de altul neputând fi vorba. Și iată-mă asistând la o nuntă în care mireasa ieșea complet din tiparele mele și, probabil, din tiparele multor alte fete din mediul urban. Atât ea, cât și mirele, purtau costume tradiționale românești. Trebuie să recunosc, am studiat cu atenție mireasa. Poate sună prostește, dar întotdeauna am tins să cred că o femeie atinge apogeul frumuseții în ziua nunții ei. Superba rochie albă, părul aranjat cu multă atenție și toate celelalte accesorii urmau să creeze imaginea perfectă. Câtă superficialitate! Miam dat seama că am greșit complet în tot acest timp. Aveam în fața mea o femeie simplă, care nu purta acea rochie albă, o femeie fără pic de machiaj, ale cărei singure accesorii erau reprezentate de niște flori prinse în părul ei. Cum mi s-a părut mireasa? Extrem de frumoasă!

Muzica populară

Cred că lucrurile care fac o femeie superbă în ziua nunții sunt puritatea ei sufletească, curăția, iubirea ce i se poate citi în ochi, zâmbetul și lacrimile de fericire pe care le scapă, cu stângăcie, din timp în timp. Toate acestea le-am regăsit și la mireasa care se afla în fața mea.

Muzica populară? Încă nu mă prea împac cu ea. Am cântat muzică populară o singură dată și singurele momente în care am ascultat acest tip de muzică au fost în cadrul diferitelor spectacole organizate la școală, la diverse evenimente și în autobuze, unde, practic, am fost nevoită să o fac. Și, totuși, iată-mă stând în iarbă la Găbud, cu ochii înlăcrimați și cu zâmbetul întins pe toată fața, într-o noapte de septembrie, lângă un foc de tabără, și îndrăgostindu-mă de muzica populară cântată la vioară, într-un mod cu totul deosebit. Cred că aș fi fost în stare să ascult până în dimineața următoare și și mai mult.

Apropierea de Dumnezeu

Se pare că mentalitatea mea a avut parte de multe schimbări prin experiențele trăite la Găbud... Așadar, fata de la oraș, superficială și cam fițoasă în anumite momente, a fost înlocuită cu o alta care se bucură din plin de noroiul prins în cantități industriale de bocancii ei și care, înconjurată de capre, îmbrățișează cu drag ieduții pe care îi prinde. E destul de mare diferența, dar îi mulțumesc Lui Dumnezeu că a permis să am parte de această schimbare!

Tot la Găbud am simțit, în mod viu, apropierea de Dumnezeu. Îmi amintesc o noapte rece de septembrie. Eram pe deal, în faţa paraclisului de la Găbud, în cadrul unei privegheri. Eram acoperită cu o pătură şi mă rugam. Tot peisajul era ţesut cu globuri ca de foc: negrul infinitului învăluia aurul tainic al stelelor, iar oraşele din jur erau inundate de mii de luminiţe care se întrepătrundeau cu scânteile de un portocaliu aprins, ce se revărsau din cădelniţa aflată în mâna Părintelui Pantelimon. Toate acele fărâme de lumină pâlpâiau în oricare parte te-ai fi uitat şi confereau nopţii o frumuseţe cutremurătoare. Cântecele psaltice şi vocile călugărilor erau perfect compatibile cu atmosfera aceea încărcată de har dumnezeiesc, iar pacea instalată în sufletul meu era de nedescris. O pace desprinsă din Rai, o pace ce îmi făcea sufletul să vibreze, să zâmbească, să iubească. Şi în acea pace am simţit că viaţa e mai frumoasă ca oricând, că Îl iubesc pe Dumnezeu şi că Îi sunt profund recunoscătoare pentru că trăiesc, pentru că mă aflu acolo, în acel moment. Era o stare în care eram contopită cu fericirea, o stare pe care rareori am simțit-o, o stare pe care o poți simţi, de fapt, numai când Dumnezeu e prezent.

 Trăire și experiență

Acesta e Găbudul, privit prin ochii mei. Un loc în care peisajele sunt de o frumusețe copleșitoare, atât ziua, când Mureșul se pierde în șovăieli cuminți la poalele dealului acoperit cu o pătură uriașă, cusută din petice negre și verzi, cât și noaptea, când, în oricare parte ai privi, întâlnești sutele de licăriri aurii ce străpung negrul nopții.

La fel ca și Oașa, Găbudul înseamnă trăire, înseamnă experiență. Nu știu pentru alții cum este, dar pentru mine reprezintă, cu siguranță, o cărămidă de o importanță colosală, aflată la temelia formării identității mele. Mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să mă nasc într-o țară așa de frumoasă, de o pitorească simplitate, pe care o poți descoperi și numai privind în ochii unui țăran, căci acolo se reflectă toată credința, toată munca, tot neamul.

Locul care mie mi-a schimbat viața

Au trecut aproape 8 ani de la prima mea vizita la Oașa, de la primea mea experiență la o mănăstire. Am trecut prin multe schimbări de atunci. Am terminat facultatea, am terminat masterul, iar de un an și ceva lucrez. Din păcate, nu mai pot ajunge în taberele de la mănăstire, pe care le-am frecventat atât de des din 2011 încoace și, tot din păcate, vizitele mele la Oașa s-au rărit, dar încerc să ajung acolo ori de câte ori am ocazia. Merg, însă, cât pot de des, la Găbud, deoarece acolo am duhovnicul, de aproape 7 ani. Cu prietenii pe care i-am cunoscut la mănăstire încă păstrez legătura, iar cu unii dintre ei am format prietenii ce, cred eu, sunt menite să se prelungească până în veșnicie, deoarece acesta e specificul prieteniilor ce îl au la temelia lor pe Dumnezeu. Anul trecut m-am și căsătorit. Deși la machiaj am renunțat complet în ziua nunții, la rochia albă nu am putut renunța, dar le port un deosebit respect mireselor ce se cunună purtând portul tradițional românesc. Contrar a ceea ce simțeam altădată vis-a-vis de muzica folclorică, m-am căsătorit cu un membru al Ansamblului de muzică tradițională Icoane, condus de domnul Ioan Bocșa. Mi-am cunoscut soțul chiar la unul dintre spectacolele Ansamblului. Cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta voi deveni mămică! În ceea ce privește mersul la mănăstire, nu pot decât să mă bucur că micuțul/micuța care va veni pe lume va avea ocazia, încă de la o vârstă fragedă, să facă cunoștință cu locul care mie mi-a schimbat viața, ocazie pe care eu am avut-o abia la vârsta de 18 ani.

 Pașii te poartă singuri înapoi

Un lucru e cert: nu ai cum să înțelegi Oașa și Găbudul fără să trăiești experiența întâlnirii cu ele. Este ca și cum i-ai vorbi unui orb din naștere despre culori. Nu poate să le înțeleagă, pentru că nu le-a văzut niciodată. Dar ele există. La fel cum există aceste locuri, la fel cum există aceste trăiri. Și la baza acestor afirmații stă experiența a mii de tineri care au ajuns măcar o dată întrunul din cele două locuri. După ce vii o dată la Oașa sau la Găbud, pașii te poartă singuri înapoi și pentru a doua oară si pentru a treia oară și pentru a zecea... Iar locurile acestea sunt vii permanent! Pentru că tineri de pretutindeni vin și îi dau viață! Sunt mândră că sunt unul dintre acești tineri!