Împreună cu generalul Ion Chirănescu vizionez cîteva casete din decembrie 1989. Imagini din 22 decembrie 1989, după- amiaza:

 lucrători atîrnînd pe clădirea Informaţia Bucureştiului firma noului ziar, Libertatea, în aplauzele mulţimii de jos (nu le ştiam); o cucoană strigînd din uşa unui autobuz, în Piaţa Aviatorilor, că Spitalul Fundeni nu mai are sînge (diversiunea munţilor de cadavre şi răniţi din noaptea de 21 spre 22 decembrie. Va fi fost o naivă sau o provocatoare?); poporul urcat în basculante, camioane, tractoare şi Dacii, bîntuind prosteşte pe străzile Bucureştilor, pentru a-şi zbiera fericirea de a fi liber.

Alte şi alte imagini cu poporul suveran, vorba lui Caragiale, muieri ţipînd „Ceauşescu judecat pentru sîngele vărsat!”, cetăţeni punînd la iuţeală de o „Horă a Unirii”, lume, multă lume umblînd încolo şi încoace fără rost.

Mi-e clar acum că uneltitorilor din umbră nu le pica bine, dar nu le pica bine deloc, faptul că oamenii umblau brambura: erau uşor de manipulat, uşor de împins împotriva noilor stăpîni. Şi astfel au apărut teroriştii, care i-au alungat pe maturi şi pe bătrîni în casă, iar pe tineri, în staţiile de metrou.

Scriam în Risipirea energiei revoluţionare din Expres, 6 aprilie 1990, editoriral despre parascoveniile oficiale la împlinirea a 100 de zile de la Revoluţia din decembrie 1989:

„Exagerarea, dacă nu chiar inventarea pericolului terorist, a fost una din cele mai grele lovituri date mişcării anticomuniste. Intimidate de acest pericol, demonstraţiile antitolaritariste şiau redus numărul şi intensitatea. Semnificativa energie tînără s-a consumat în barajele de pe străzi şi din staţiile de metrou. Mîndri că pot face ceva pentru salvarea democraţiei, tinerii din subteran nu au mai fost atenţi la ce se întîmplă la suprafaţă. În timp ce ei pipăiau orgolioşi călătorii din staţia Victoriei, deasupra, în Palatul Guvernului, se făceau jocuri mai primejdioase decît teroriştii prezentaţi de presă şi televiziune ca pe nişte supermeni proceauşişti”.

Revăzînd imaginile nu pot să nu-mi reprim un zîmbet sarcastic. Ce naivi! Ce proşti! Se bucurau, se ţucau, se îmbrăţişau, de parcă de a doua zi ar fi urmat inundaţii de lapte şi lunecări de dealuri de caltaboşi.

În după-amiaza lui 22 decembrie 1989, se puneau bazele viitoarelor jafuri, ale viitoarelor escrocherii, ale jocurilor piramidale, ale trăncănelilor din campanii; bazele viitoarelor averi născute peste noapte şi ale viitoarei sărăcii duse de 16 ani încoace.

Venind către Unitatea generalului, a văzut, de o parte şi de alta, vile după vile, unele deja terminate, altele încă la negru. Vile ivite şi aici, în această margine de Bucureşti, ca în toate marginile de mari şi mici oraşe.

Vile ridicate şi din entuziasmul nătîng al celor ce băteau străzile fără rost în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, bucurîndu-se c-a picat Ceauşescu.