Pe 5 decembrie 2017, Regele Mihai a încetat din viață, fiind ultimul personaj istoric care mai făcea legătura dintre România interbelică și România post-comunistă. Sunt multe aspecte istorice care merită discutate, dar unul din cele mai interesante subiecte care marchează istoria recentă a României este relația pe care regimul comunist, condus de Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej

Decorat de Stalin, lăudat de Churchill și sprijinit de administrația de la Washington, Regele Mihai va deveni victima propriei sale îndrăzneli istorice. Deschizând calea rușilor, Regele Mihai devine prima victimă a acestora, iar 30 decembrie 1947, avea să marcheze o răsturnare istorică a situației din România, momentul în care România avea să intre definitiv în aria de influență sovietică, iar celebra sintagma a lui Winston Churchill, Cortina de Fier să devină o realitate pentru zeci de milioane de oameni.

Abdicarea Regelui Mihai

„Ne-a înconjurat casa cu, probabil elemente din divizia Tudor Vladimirescu, ne-a tăiat telefoanele, garda noastră a fost arestată și așa mai departe. Și în plus de acest lucru era șantajul, care eu nu am putut să îl accept, pentru lichidarea a peste 1000 de studenți, care fuseseră deja arestați. Așa că n-am avut încotro, a trebuit să semnez această hârtie”, a povestit regele Mihai în materialul documentar „Via regis”, difuzat de postul public de televiziune. Această relatare a fost considerată de mulți istorici ca fiind ușor exagerată, dar în lipsa unor alte mărturii directe, trebuie să-l credităm pe Regele Mihai, ca participant direct.

Ecourile acestei situații au fost unanime în presa internațională. După cum scrie istoricul Florin Banu, într-un articol dedicat abdicării, ce va fi publicat în numărul următor al “Evenimentului Istoric”, “deși nu a fost o surpriză nici pentru serviciile de informații, nici pentru presă (în 16 noiembrie 1947, „New York Times” scria că regele Mihai „can best be described as a young man on a hot seat, with the temperature steadily rising!”), abdicarea a suscitat un viu interes. Primele ştiri despre înlăturarea monarhiei din România au parvenit în Occident prin agenţi-ile de presă internaţionale.

În seara zilei de 30 decembrie, agenţiile A.F.P. şi Associated Press transmiteau ştirea abdicării, citând fragmente din actul semnat de rege. Potrivit agenţiilor citate, „la 19.35 (ora Bucureştiului) România a devenit o republică populară prin votul unanim al celor 256 de deputaţi ai Camerei române, convocaţi în şedinţă extraordinară. Constituţia a fost abolită şi, prin acelaşi vot, a fost desemnat un «praesidium» de Stat cu puteri prezidenţiale“.

A doua zi, 31 decembrie 1947, marile publicații din Franța, Marea Britanie și S.U.A. alocau spații generoase evenimentului din România. „New York Times” publica, sub titlul King of Rumania Abdicates; „People’s Republic” Set Up; Michael Quits Suddenly — Presidium Is Chosen to Rule Provisionally Michael Gives up Rumanian Throne, o analiză a lui W. H. Lawrence. În viziunea acestuia, odată ce comuniştii deveniseră stăpânii ţării, regele Mihai nu era nimic mai mult decât „o umbră de rege“, iar semnarea actului de abdicare ar fi fost „preţul evaziunii sale“ din România. Greutăţile vor continua să apese pe umerii poporului român, concluziona „New York Times”, un rege popular fiind înlocuit cu „o regină roşie implacabilă: Ana Pauker, proconsulul Moscovei la Bucureşti.”

Plecarea din România

„Cu toate că personajele din comisie n-au permis să luăm cu noi doar, așa cum spuneam, lucrurile de imediată folosință, ne-au lăsat să ieșim cu patru automobile. Nici până azi n-am reușit să aflu de ce. Ca să se creadă că mașinile acelea erau pline de averi“, își amintea Regele, în cartea „Convorbiri cu Mihai I al României”, semnat de Mircea Ciobanu, apărută în anii ’90 la București.

Este greu de spus cu ce bunuri de valoarea a ieșit Regele Mihai și suita sa din România, pentru că există multe versiuni ale aceleași povești. S-a creat o întreagă mitologie pe vremea comunismului privind averea uriașă cu care a plecat Regele Mihai din România, în ciuda faptului că traiul său în exil, atât în Anglia, cât și în Elveția, nu era unul opulent.

În 10 iunie 1948, Mihai I s-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma la Atena. Din iunie 1948, până în anul 1950, Regele a făcut drumuri între Florența, unde regina Elena, mama sa, avea o casă, și Copenhaga, la mama Reginei Ana.

Între 1950 și 1956, familia regală a locuit în Anglia, unde aveau o mică fermă, apoi s-au mutat în Elveția. Cele cinci fete, Margareta (n. 1949), Elena (n.1950), Irina (n.1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964) au copilărit în Elveția, studiile fiind făcute în Anglia, SUA și Elveția, o parte din ele cu ajutorul unor burse acordate de un ofițer român de aviație, aflat în exil.

Meseriile practicate

În tot acest timp Regele Mihai a lucrat în diverse domenii, ca brooker pe Wall Street, ca pilot de aviație, a condus o mică companie companie de electronică și de mecanisme automate, „Metravel”, care a produs elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și a vândut avioane de ocazie. Compania a funcționat bine până în anul 1964, când a vândut- o, presat de concurența în domeniu. Deci nu pare că vorbim despre un român plecat din țara natală cu o avere impresionantă.


Un document din Arhiva CNSAS care demonstrează interesul manifestat la cel mai înalt nivel al Statului față de recuperarea celor 42 de tablouri. În această notă datată 1 septembrie 1983, semnată de Ștefan Andrei, ministrul de Externe, ministrul de Justiție și ministrul de Finanțe și adresată direct lui Nicolae Ceaușescu sunt trecute în revistă toate demersurile făcute de Republica Socialistă România pentru recuperarea lor. În acest moment, potrivit documentelor provenite din Arhiva CNSAS, era clar faptul că tablourile au fost scoase din țară de Regele Mihai și Regina Elena, în intervalul 1940-1947. Rămâne un mister motivul pentru care Elena Ceaușescu avea să blocheze finalizarea demersurilor juridice.


Ce spunea CIA despre averea Regelui

În același sens, scotocind arhivele străine, istoricul Florin Banu susține că “o notă a CIA din 27 ianuarie 1949 relevă faptul că resursele financiare de care ar fi dispus fostul suveran la sosirea sa în Elveția erau estimate la cca 500.000 de franci elvețieni, sumă din care s-ar fi cheltuit deja 380.000 de franci cu prilejul călătoriilor efectuate în Marea Britanie și S.U.A. În acest context, pentru a asigura noi fonduri, regina mamă ar fi demarat demersuri pentru vânzarea la Londra a unei părți a bijuteriilor sale celebre, iar fostul rege ar fi vândut unul dintre automobilele sale.

Dificultățile în a obține rapid sumele de bani lichizi necesare activității l-ar fi împins pe fostul suveran spre o serie de negocieri cu tatăl său, fostul rege Carol al II-lea. În iulie 1950 CIA obținuse informații din care reieșea că ar fi avut loc cel puțin o întâlnire secretă între Mihai și Carol, ocazie cu care cel de-al doilea i-ar fi înmânat o sumă apreciabilă de bani. În plus, cei doi ar fi ajuns la o înțelegere, concretizată în faptul că „în ultimele șase luni” adoptaseră poziții politice publice similare. “

Această întâlnire, invocată în nota CIA, între Carol al IIlea și Mihai I, nu are corespondent în jurnalul intim al tatălui, care se plânge în repetate rânduri de faptul că fiul său refuză să-l vadă. De altfel, relațiile reci între cei doi s-au păstrat până la final, la moartea lui Carol al II-lea lea, din 1953, Regele Mihai neparticipând la ceremoniile religioase sub un pretext oarecare.

Securitatea întinde plasa

Din cauza potențialului politic pe care aceștia îl aveau, Securitatea va menține un strâns dispozitiv de supraveghere și va iniția câteva operațiuni de anvergură pentru penetrarea anturajelor și obținerea de informații.

În Arhiva CNSAS se găsesc mai multe dosare care privesc Familia Regală, două dintre ele, “DUDUIA” (numele de cod pentru Elena Lupescu, concubina și din 1947 soția lui Carol al IIlea) și “Operațiunea 33” făcând obiectul materialului nostru.

În 1975 s-a deschis dosarul “Duduia” prin care se încerca recuperarea a 42 de tablouri de mare valoare care aparținuseră Casei Regale a României încă din perioada Regelui Carol I. Cele mai importante piese ale colecției fiind 6 tablouri pictate de El Greco, dar existau și lucrări de Tizian, Jan Bruegel, Van Dyck, Frans Snyders, chiar și un Rembrandt.

Premisa de la care a pornit ancheta Centrului de Informații Externe (CIE) era aceea că tablourile fuseseră scoase ilegal din țară, în 1940, de către Carol al II-lea, odată cu renunțarea la tron în favoarea lui Mihai.


Această notă din Arhiva CNSAS este datată 29 ianuarie 1983 și poartă numărul 00042. Cei trei de 0 semnificau în limbajul codificat STRICT SECRET DE IMPORTANȚĂ DEOSEBITĂ, cel mai înalt nivel de clasificare a unui document. Importanța acestuia este deosebită întrucât reprezintă sinteza eforturilor realizate de CIE (Centrala de Informații Externe) pentru localizarea celor 42 de tablouri dispărute din România. Potrivit autorilor raportului, din cele 42 de tablouri, cinci erau semnate de El Greco, unul de Jan Breughel, fiind localizate 23 dintre ele în colecții particulare. Vândute de Regele Mihai și mama sa, Regina Elena. Aici găsim o primă mențiune a sustragerii unor dosare din arhiva dealerului de artă Daniel Wildenstein, care conținea date despre 19 tablouri și dădea indicații clare asupra celui care vroia să le vândă. Securitatea propunea o strategie în etape, în prima fază inițierea unor acțiuni împotriva muzeului Kimbell și asupra firmei Wildenstein, ulterior direct asupra Regelui Mihai. Această acțiune nu s-a finalizat
până în decembrie 1989.


Cum au ajuns tablourile în România

Colecția propriu-zisă de tablouri a fost constituită de către Regele Carol I prin achiziții directe cu bani din fondurile generate de Domeniilor Regale. Regele Carol I a comandat și a plătit integral 219 tablouri de la consulul german Felix Bamberg de Messina. Prima tranșă de 94 tablouri a cumpărat-o în anul 1879, 74 de tablouri în 1886, ultima tranșă de 50 de tablouri în anul 1889.

A fost realizat un catalog ilustrat de către bibliotecarul regal Leo Bachelen în care erau inventariate 214 tablouri din cele 219 cumpărate. Aceste tablouri urmează să constituie în viziunea regelui Carol I fundamentul primei colecții de artă a României.

Istoricul Ion Bulei a scris despre acest moment: “Carol I era suficient de pregătit pentru a inzestra instituţia monarhiei române cu un patrimoniu artistic de valoare. Mai intâi unul de pictură, cu ceea ce s-a numit colecţia de „tablouri vechi”. Pentru constituirea colecţiei, la recomadarea tatălui său, Carol face apel la Felix Bamberg, doctor in filosofie, istorie şi estetică, autor al unor remarcabile studii de de istorie a artei şi, in acelaşi timp, expert de artă şi colecţionar, diplomat al Prusiei şi apoi al Germaniei la Paris, iar apoi la Genova, Messina şi Nisa timp de aproape 30 de ani.

Bamberg il indeamnă pe rege să participe la licitaţiile mai importante din Europa timpului pentru cumpărarea de tablouri şi ii vinde el insuşi mare parte din colecţia sa de Raphael, Tizian, Rubens, Cranach, Velasquez, Rembrandt. Aşa şi-a constituit Carol colecţia sa de tablouri vechi intre 1869-1890. Erau, in această colecţie, 89 de lucrări italiene, 50 flamande şi olandeze, 14 germane, 28 spaniole, 26 franceze şi 1 englez. Deşi constituită târziu in comparaţie cu alte colecţii europene, colecţia lui Carol nu e lipsită de capodopere. Primul catalog al colecţiei il redactează in 1898 Leo Bachelen, bibliotecar al regelui după stabilirea sa in România in 1889. Bachelen studiase literele la Berlin şi Strasbourg şi era profesor de latină, franceză şi germană (limbi pe care le predă şi in România).”

Ale cui erau tablourile

Pretențiile Republicii Socialiste România se bazau pe faptul că în testamentul său, Carol I a scris și iscălit de mâna sa (19- 26 februarie 1899), un paragraf, ce poate fi găsit la pagina cinci, aliniatul doi. În acesta se spune: “Galeria mea de tablouri tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelen va rămâne pentru tot de una și în întregul seu în țară ca proprietate a Coroanei României”.

Acest act este confirmat și de înțelegerea din 1927 făcută între succesorii regelui Ferdinand, tatăl lui Carol al II-lea și bunicul lui Mihai I, în care se specifica următorul lucru: “În consecință, recunoaște maiestății sale regelui Mihai: castelul Peleș, cu toate celalte castele și stabilimente cu mobilele cuprinse între însele, afară de tablourile și colecțiile de arme din Castelul Peleș lăsată de defunctul rege Carol Coroanei României.”

Un aspect important este faptul că potrivit legislației în vigoare la acea vreme, Coroana Regală era asimilată Statului Român, nu Familiei Regale!


După cumpărarea celor două tablouri semnate El Greco, de la Regele Mihai, noii proprietari le-au încredințat spre expunere Muzeului Prado din Madrid, pentru o expoziție El Greco, în 1982. Văzându-le expuse, reprezentanții României au protestat și
au inițiat imediat acțiuni în instanță cerând blocarea lor în Spania. Potrivit legilor internaționale. patrimoniul cultural este imprescriptibil, adică un tablou dispărut poate fi recuperat fără a exista o limită de timp. În acest caz, deși s-a obținut o decizie judecătorească care interzicea spaniolilor să restituie tablourile în America până la clarificarea disputei, la închiderea expoziției ele au fost scoase din Spania în mod fraudulos, încâlcând hotărârea judecătorească, cu complicitatea Ambasadei SUA din Madrid. Semnificativ din acest document este faptul că sunt menționate din nou numele celor doi vânzători.


Începe cursa recuperării tablourilor

Acțiunea de recuperare a primit în 1977 aprobarea Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, care prin comunicarea 4975/4- C/1977 a însărcinat Centrala de Informații Externe să facă toate demersurile pentru recuperarea tablourilor.

Din același an, pe rolul Tribunalului din Cascais-Lisabona exista o acțiune de revendicare inițiată de Ministerul de Finanțe în numele statului roman. Acțiunea în justiția era intentată împotriva Elenei Lupescu, numai că va fi mutată pe numele lui Ernest Urdareanu și al lui Monique Urdăreanu, în calitate de unică moștenitoare a Elenei Lupescu. Pentru că, spre “ghinionul” Securității, Elena Lupescu, soția lui Carol II-lea murea în iunie 1977.

Securitatea, prin colonelul Stelian Octavian Andronic (n.n. nu există nici o legătură de rudenie cu unul din autorii articolului, Dan Andronic) îl contactează Ernest Urdăreanu și de-aici începe o altă aventură.

Urdăreanu le dă o nouă pistă: tablourile sunt la Regele Mihai

Așa cum spuneam serviciul de informații externe al României, prin ofițerii anume desemnați să rezolve cazul, îl contactează pe Ernest Urdăreanu care îi convinge că nu Carol al II-lea este cel care scos cele 42 tablouri din țară. Acesta îl indică pe Regele Mihai și mama sa, Regina Elena. ca fiind autorii sustragerii.

În paralel erau studiate documentele de arhivă aflate în România. Din analiza lor a rezultat că o parte din tablourile dispărute din România apăreau ca fiind restaurate în 1942, ceea ce făcea din punct de vedere imposibilă scoaterea lor din țară de către Carol al II, plecat în exil la finalul anului 1940. Această notă de restaurare este extrem de importantă pentru că ea se referă la trei tablouri de El Greco și anume Portretul Canonicului Bosio, Logodna Fecioarei, Christ purtându-se crucea, care vor face obiectul unor vânzări.

Mai mult, tot în arhive apar documente care atestă că tablourile erau depozitate în tezaurul Băncii Naționale încă din iulie 1941. 140 de lăzi cu tablouri, printre acestea figurând încă două tablouri de El Greco, fuseseră adăpostite de frica bombardamentelor. În 1944 au fost scoase și depozitate din ordin Reginei Elena la castelul Săvârșin și la Troiaș, lângă Arad. În 1946 au fost aduse la Sinaia.


Lista tablourilor scoase din țară în perioada 1940-1947 așa cum apare în arhiva CNSAS


Începe să se contureze tabloul real

Potrivit documentelor din arhiva CNSAS, una din pistele pe care au mers ofițerii de Securitate a fost dată de persoane din anturajul regal care le-au spus că în perioada dispersării tablourilor a fost adus un restaurator, Vermehren, care s-a ocupat și de copierea unor lucrări.

Varianta finală pe care o va adopta Securitatea va fi aceea că în perioada 1940-1947 regina Elena, mama regelui Mihai, a scos aceste tablouri din țară și-a le-a depozitat o parte la vila sa din Florența, dar și în seifurile unei bănci elvețiene, UBS. O altă parte a fost scoasă în noiembrie 1947 de către Regele Mihai.

Trebuie să înțelegem că în acea perioadă de la cel mai înalt nivel se dăduse ordin ca Securitatea să facă tot ce poate pentru a obține venituri valutare din acțiunile sale. Una din cele mai proeminente s-a numit Patrimoniu și viza averile cetățenilor români care plecase din străinătate odată cu instaurarea regimului comunist.

Așa că în condițiile în care evaluarea celor 42 de tablouri era de ordinul a câteva sute de milioane de franci elvețieni, la nivelul anilor ’80, interesul pentru localizarea și recuperarea lor era de grad zero.


Încă un document din Arhiva CNSAS care atestă faptul că demersurile inițiate de cei care apărau interesele Republicii Socialiste România aveau un parcurs previzibil. Avocatul Pamfil Ripoșianu, cel care fugise din România sub acuzația de spionaj, ajuta autoritățile comuniste să dea de urma tablourilor. Merită menționat faptul că aceste demersuri, blocate în 1985, au fost reluate de guvernul condus de Petre Roman în 1990, dar și de cel condus de Nicolae Văcăroiu în 1993. Pamfil Ripoșianu a avut mai multe întâlniri la București, atât cu Petre Roman, cât și cu Virgil Măgureanu, noul director al SRI.


Vânătoarea licitațiilor

Atenți la mișcările pe piața internațională de artă, ofițerii de Securitate au fost sesizați că în data de 12 iulie 1978 un expert de la casa de licitații Sotheby din Londra a expertizat într-o colecție particulară 27 de tablouri din care 18 au fost identificate ca făcând parte din cele 42 de tablouri căutate pe statul român. Pe coperta dosarului expertul englez, la care Securitate se pare că a ajuns prin joace specifice figurează ca proprietar numele arhiducesei Gabrielle de Savoia, cumnata regele Mihai. Acest dosar a fost găsit și sustras din arhiva unui cunoscut comerciant de artă Daniel Wildenstein.

Tot în arhiva acestuia s-a găsit un document datat 1975 prin care se angaja să vândă contra unui comision de 10 la sută două tablouri de El Greco, Portretul Canonicului Bosio și San Sebastian. Suma minimă de vânzare a celor două tablouri era de 1.750.000 de dolari americani (echivalent a 8.300.000 dolari americani în 2018). Vânzătorul era Hamilton Corporation SA, o firmă care-l avea ca acționar real pe Regele Mihai. Tabloul Portretul Canonicului Bossio (foto stânga) aveau să ajungă în proprietatea muzeului de artă Kimbell din Forth Worth, Texas, pentru suma de 3.000.000 dolari americani (aprox. 14,5 milioane de dolari americani în 2018). Acest tablou era considerat ca având o valoare excepțională, fiind unul din puținele portrete realizate de El Greco. Acest tablou, pe care îl aveți în imagine, poate fi găsit pe site-ulmuzeului sub numele de Francisco de Pisa, fiind identificat precis personajul pictat.

Tot în corespondența lui Wildenstein, Securitatea a găsit o scrisoare a dealerului de artă către directorul muzeului american în care-i comunica că avea să treacă pe factură “colecție privată Elveția”, întrucât “am promis soției Regelui Carol (n.n. Regina Elena) și Principelui Mihai că numele lor nu vor fi menționate”.

Cum a ajuns Securitatea să aibă acces în arhiva comerciantului de artă Daniel Widenstein este foarte simplu. A corupt una din funcționarele din firma acestuia, care le-a facilitat accesul la documentele de arhivă.

Daniel Leopold Wildenstein (11 septembrie 1917 – 23 octombrie 2001) a fost un dealer francez de artă, istoric. El a fost cel de-al treilea membru al familiei care a prezidat compania Wildenstein, una dintre cele mai reușite și mai influente afaceri de artă ale secolului XX. El a fost odată descris drept „probabil cel mai bogat și cel mai puternic comerciant de artă de pe pământ”. A preluat conducerea filialelor Wildenstein & Co. din Paris și New York în 1959 și a celor din Londra și Buenos Aires în 1963, anul în care a murit tatăl său. O galerie din Tokyo a fost adăugată la începutul anilor 1970. Daniel Wildenstein a avut un succes fenomenal. Un articol din 1998 din revista Vanity Fair scria că averea sa era estimată la peste 5 miliarde de dolari.

Recent, Wildenstein & Co a fost implicată într-o serie de controverse legate de confiscarea de către naziști a operelor de artă în timpul celui de-al doilea război mondial și de natura relației lui Georges Wildenstein, tatăl lui Daniel cu regimul nazist.

Pe parcursul investigației făcute de Securitate s-a descoperit ca un alt tablou “Peisaj” de lan Brugel fusese vândut în 1981 pentru 90.000 fr. elvețieni, îndreptă vânzătorului figurând în Catalogul de licitație numele Regelui Mihai.

Sarabanda vânzărilor nu s-a oprit aici întrucât în 1993 la casa de licitație Christie’s din Londra a fost oferit spre vânzare tabloul Înălțarea Fecioarei de Francisco de Zurbaran, evaluat la 80000 lire sterline. Proveniența era clară (fără a spune tot adevărul) Regele Carol I al României. Numai că lista proprietarilor nu era actualizată, fiind evitat numele propietarului actual, Regele Mihai I. Ca urmare a intervenției statului român, tabloul a fost retras din licitație. Nota bene: la acel moment nu (mai) era la putere în România Nicolae Ceaușescu, ci Nicolae Văcăroiu.


Memoriile lui Carol al II-lea au fost copiate de Securitate imediat după moartea Elenei Lupescu, fiind aduse în România și studiate temeinic. În Dosarul “Duduia” consultat de noi în Arhiva CNSAS există un amplu material dedicat memoriilor fostului rege al României. Erau analizate toate etapele și momentele istorice importante și sintetizate pentru informarea superiorilor, dacă erau interesați de aceste aspecte. În privința relației dintre Regele Carol al II-lea și fiul său Mihai, Securitatea a identificat acele pasaje în care se vorbea despre faptul că unele bunuri ce aparțineau statului român au fost scoase ilegal din țară și urmau să fie valorificate.


Procesele din SUA

Convinși că sunt pe un drum corect, în 1982 ofițerii CIE propun și primesc aprobarea Biroului Permanent al CPEx al CC al PCR pentru stingerea pe cale amiabilă a proceselor din Portugalia cu moștenitorii Elenei Lupescu și deschiderea unor procese în SUA care-l aveau ca țintă pe Regele Mihai. De ce în SUA vă veți întreba. Explicația stă în înființarea corporației Hamilton de către Regele Mihai, prin care vânduse deja două tablouri, menționate anterior.

Puși să rezolve situația, dar fără a li se da vreun dolar pentru cheltuieli de judecată, ofițerul CIE Stelian Octavian Andronic, împreună cu Pamfil Ripoșanu, avocat la New York,deschid cele două procese. Finanțarea o primesc de la un om de afaceri englez de origine română, George Pop care avansează 50.000 de dolari.

Pamfil Ripoșanu, avocatul care reprezenta interesele Republicii Socialiste România, era un personaj controversat: fost secretar personal al lui Iuliu Maniu, fost secretar-general al Președinției Consiliului de Miniștri în guvernele Sănătescu, Rădescu și Groza, devenise un fugar, condamnat pentru spionaj în slujba americanilor. Datorită legăturii pe care o avea cu fata lui Petru Groza, Ripoșanu a fost tratat cu îngăduință fiind lăsat să fugă în 14 august 1947. Acum ajuns avocat la New York, vroia să-i ajute tot pe comuniști în procesul intentat Regelui Mihai.

Intervenția Elenei Ceaușescu

Procesele din SUA deși curgeau promițător, existând mărturii care dovedeau faptul că Regele Mihai scosese tablourile din țară, o mare parte din ele în cursul călătoriei pe care a făcut-o la Londra în noiembrie 1947 pentru a participa la nunta Reginei Elisabeta a II-a. În cadrul escalei pe care trenul regal a făcut-o la Zurich acestea au fost depozitate la Union Bank of Switzerland (UBS). După unele surse 10, după altele 29 de tablouri, bunuri de valoare echivalente a 478.407 franci elvețieni, potrivit chitanței de depunere înmânată de Jacques Vergotti, unul din administratorii averii Regelui Mihai. La aceștia se vor mai adăuga 280.000 de franci elvețieni dați de Petru Groza lui Jacques Vergotti. Acesta din urmă a depus mărturia în fața unei instanțe americane, în cadrul procedurilor preliminare de audiere, iar documentele sunt publice fiind reproduse în mai multe cărți.

Numai că brusc, în 1985, Elena Ceaușescu a dat ordin ca toate procesele intentate Regelui Mihai să fie stopate. Pretextul a fost lipsa fondurilor valutare pentru continuarea acțiunilor în instanță. Numai că dacă luăm în calcul valoarea tablourilor ( fiecare valora câteva milioane de dolari) și perspectiva creării unui precedent este greu de explicat intervenția Elenei Ceaușescu care-l salvează pe Regele Mihai. Procesele din SUA se sting din cauza lipsei de interes a reclamantului.


O notă olografă, datată 28 ianuarie 1985, reprezintă o sinteză a eforturilor depuse de autoritățile comuniste pentru recuperarea tablourilor ajunse în posesia Regelui Mihai și a Reginei Elena. Aici găsim și prima evaluare a întregii colecții, suma fiind impresionantă pentru acele vremuri: 100.000.000 de dolari SUA. Echivalent a 250.000.000 de dolari în 2018, potrivit tabelelor de conversie americane. Totodată se trage și un semnal de alarmă în privința datei la care acțiunile în instanță se vor stinge prin consemnarea lipsei de interes a reclamantului. Ceea ce s-a întâmplat!


Final

Speculațiile au fost multiple, de la o mită dată de Daniel Wildenstein direct Elenei Ceaușescu, fie la invidia pe care aceasta o avea față de Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale care dăduse ordin ca operațiunea să continue. Numai că lucrurile nu se opresc în 1985.

Guvernul Român încearcă din nou în 1991 să pornească o acțiune de recuperare a celor 42 de tablouri, dar și această acțiune se gripează. Interesant este că potrivit lui Pamfil Ripoșanu, care continuă să reprezinte statul român, în 1991 reprezentanții regelui Mihai erau dispuși să discute despre un compromis: Regele Mihai să restituie opt tablouri, iar statul român să-i dea un document de descărcare pentru restul colecției. Nu se ajunge la nici o înțelegere.

Guvernul Văcăroiu declanșează în 1993 o nouă acțiune în Elveția, din care aflăm o nouă evaluare a celor 42 de tablouri plecate din România în perioada 1940-1947: 500 de milioane de dolari. Inexplicabil, instanța elevețiană se declară lipsită de competență în a judeca acest caz și închide dosarul. Același lucru se întâmplă în SUA.

Dreptatea Regelui Mihai

Dacă judecăm acest caz după rigorile legale, fără a ține cont de contextul istoric concluzia este una singură: Regina Elena și Regele Mihai au scos din țară în mod ilegal bunuri care aparțineau patrimoniului cultural, care este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Nu aveau voie să vândă tablourile pentru că făceau parte din proprietatea publică a statului român.

Dar, trebuie ținut cont că Regele Mihai a făcut parte dintr- o familie regală care a condus România, că a fost forțat să abdice, fără a i se asigura mijloacele materiale necesare. Nu s-a pus problema unei despăgubiri echitabile, deci din punct de vedere moral, este greu de acuzat. Cu alte cuvinte, dacă comuniștii i-au furat nu numai întreaga moștenire, ci și Țara și Viitorul, cu ce drept i-au cerut atâția ani lucrurile înapoi? O judecată istorică s-ar putea să-i dea dreptate.

…(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)

Te-ar putea interesa și: