Recent, nu mai știu pe ce post de televiziune, un coleg pe care îl respect spunea că îi este rușine ca om de presă, de faptul că subiecte grave, cu marte impact și de mare importanță socială, sunt lăsate în uitare, fără să mai fie urmărite, așa cum s-ar cuveni și așa cum ar fi în interesul cetățenilor. Mi-a rămas în cap. M-am gândit apoi ce aș putea face eu. Păi, aș putea să le iau de unde a început praful să se aștearnă peste ele, pe acelea care merită. Mi-a ieșit o listă considerabilă. Astăzi, primul, unul uitat de mai bine de trei ani.

Pe la sfârșitul lui mai 2017, în media bubuia o informație preluată din publicația sibiană „Turnul Sfatului”, care  lăsa cu gura căscată o parte a opiniei publice, aceea care avea idee despre ce înseamnă un plagiat în lumea academică și nu numai, care sunt consecințele morale și legale ale sale. Potrivit acelei știri, jurnalista Emilia Șercan, un soi de Eliot Ness al plagiatelor, și-ar fi realizat lucrarea de licență în baza aceleași manopere:

„La 13 ani după ce și-a copiat propria lucrare de licență care atesta că este jurnalist, Emilia Șercan, declara: «Libertatea de conștiință este sfântă pentru un jurnalist». La 14 ani de la scrierea lucrării, Șercan părăsea în lacrimi platoul emisiunii Profesioniștii având pe buze un autodenunț: «În momentul ăsta mă simt o mare impostoare!» Când în urmă cu o lună și jumătate, Emilia Șercan declara în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă difuzată la TVR, că se simte o mare impostoare nimeni nu a bănuit că se referă și la altceva decât la «compromisul vieții» ei – acela că în 2008, pleca de la Evenimentul Zilei pentru a lucra (pentru 8.500 de euro lunar) la Realitatea-Cațavencu, controlată de mogulul Sorin Ovidiu Vântu.

 În trecutul jurnalistei de investigație, care și-a făcut în ultimul an un titlu de glorie din expunerea plagiatelor unor puternici ai zilei - Oprea, Tobă, Negoiță, Onțanu, Licu, Stănișoară, inclusiv Laura Codruța Kovesi, se ascunde, culmea ironiei, propriul plagiat, pe care, spre deosebire de compromisul cu Vântu devoalat de Eugenia Vodă, nu l-a expus nimeni până acum. Emilia Șercan, absolventă, în 2003, a Facultății de Ştiinţe ale Comunicării şi Jurnalism din Sibiu, a plagiat bucăți întregi în lucrarea sa de licență intitulată «Reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la libertatea de exprimare».

Cele două cărți din care a copiat sunt «Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare», cu subtitlul «Aspecte privind hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului», care îi are ca autori pe Monica Macovei, Mircea Toma, Ana Coculescu (coordonator) și Adrian Tudorică și «Ghid juridic pentru jurnaliști» (ediția a III-a), scrisă de Monica Macovei, Adriana Drăgăliță și Dan Mihai. Ambele cărți au fost publicate în 2002. Forma de plagiat îmbrățișată cu predilecție de jurnalistă este cea a reformulărilor și a amestecului deliberat între fragmente și texte preluate și munca proprie“, se spunea în documentul care însoțea copii ale lucrării de licență.

În continuarea documentului primit de jurnaliștii sibieni, erau citate mai multe exemple de plagiat din lucrarea de licență a Emiliei Șercan, cam greu de respins, pentru că pasajele incriminate erau prezentate în fotocopie.

Prima reacție a jurnalistei  a fost una de tip „mâță-n sac”, consemnată de jurnaliști sub forma „nu a dorit să comenteze acuzațiile care i se aduc”. A formulat însă un punct de vedere pe pagina sa de facebook, potrivit căruia, în mare, nu mai știa ce a scris în lucrare, dar urma să verifice repede la facultate - „sper ca marți” - pentru a „putea stabili autenticitatea lucrării”(sic!). După această precizare - una demnă de bancul în care Bulă a trebuit să caute acasă portofelul dirigintei, ca să poate spune dacă i l-a furat din poșetă sau nu -  jurnalista perora pe larg despre realizările sale în combaterea flagelului plagiatelor și interesele majore de a i se închide gura.

Ironie maximă a sorții, în acele zile, Emilia Șercan își lansa la Bookfest cartea „Fabrica de doctorate”.

Imediat, cum spuneam, subiectul a început să se dea de-a rostogolul. Câteva săptămâni mai târziu, ziarul „Adevărul“ a obținut o copie a tezei de licență elaborată de Emilia Şercan. Potrivit acesteia, jurnaliștii au descoperit ceea ce se așteptau, dar nu le venea să creadă:

„Paragrafele despre care „Turnul Sfatului“ a spus că ar fi suspecte de plagiat se regăsesc și în copia conformă cu originalul, pe aproximativ zece pagini din cele 90 ale lucrării. Emilia Şercan nu a putut fi contactată pentru a-și prezenta punctul de vedere, până la publicarea acestui material. În cursul săptămânii trecute, ea s-a deplasat la Sibiu pentru a-și verifica lucrarea. Ulterior acestui episod, Emilia Şercan nu a mai dorit să facă vreo declarație publică, anunțând că are în curs de derulare o investigație proprie.”

Mi s-a părut acum trei ani, mi se pare și acum, foarte corect faptul ca Emilia Șercan să spună ceea ce are de spus cu privire la acuzația de plagiat, probată cu aceeași tărie și în aceeași măsură în care se probează toate acuzațiile de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, mai mult de trei ani înseamnă o perioadă de timp în care „investigația proprie” promisă de jurnalistă putea fi făcută chiar dacă ea ar fi ieșit mai voluminoasă decât capodopera lui Lev Tolstoi, romanul „Război și pace”.

Să fie foarte limpede, dezvăluirile Emiliei Șercan în materie de distrugere a potențialului intelectual al nației prin metoda plagiatului în masă, demascarea imposturii cocoțate în copac, au fost și sunt de mare valoare civică și nu numai. Dar!

Dar, m-am săturat ca orarul cârciumilor să fie stabilit de bețivi, despre „elevii tâmpiți” să-mi vorbească tați de adulte agramate, de lupta împotriva corupției să se ocupe un general SRI corupt și o procuroare analfabetă, proiectul „România Educată” să fie inițiat de un președinte incapabil să se exprime corect în limba țării pe care a fost pus să o călărească și tot așa.

Drept care, doamna Emilia Șercan, spuneți ceva după mai bine de trei ani! Ce v-a ieșit la „investigația proprie”?