Îşi face atât de bine treaba că n-ai cum să zici că şi-a făcut doar meseria. E ca la medici, ţi-e dat sau nu ţi-e dat să fii bun. Culege oamenii de pe marginea prăpastiei, se bagă în sufletul lor, iar dacă după o discuţie de două ore reuşeşte să le smulgă un zâmbet "banal" e fericită. Dar reuşeşte mai mult de atât: la centrul Samusocial din Grozăveşti, oamenii străzii se uită la Elena ca la o icoană. Şi în ochii ei se citeşte o sclipire: respect, căldură, orice dar nu milă. "M-a învăţat mama să nu-mi fie milă de oameni şi atunci n-am înţeles-o. Mi-a spus doar să iubesc oamenii". Elena Adam, 44 de ani, este asistent social de 15 ani şi e încă fascinată de meseria ei.

Vizită de lucru în Grozăveşti

Ora 9. 30 dimineaţa. Zeci de femei şi bărbaţi își fac de lucru în curtea centrului Samusocial cât timp așteaptă să intre la baie. Unii fumează o ţigară aşezaţi pe bordură, alţii scotocesc prin aminitirile din sacoşe. Vin aici să se spele, să mănânce, să primească medicamente şi să joace ping-pong. Asistenţii îi ajută chiar să-şi recapete sau să-şi găsească un loc de muncă.

"Vine doamna", şopteşte unul dintre ei şi feţele li se luminează pe rând. "Bună dimineaţa", salută apăsat Elena, din adâncul plămânilor. Slăbuţă, tunsă băieţeşte, aparent firavă, şi-i apropie din priviri. "Ce faceţi? Ia să văd candidaţii la preşedinţie!". La îndemnul ei, doi bărbaţi ridică energic mâna. "Avem un proiect cultural la Muzeul de Artă Contemporană, dar tot la Palatul Parlamentului te gândeşti când vorbeşti despre el. Iar ei și-au exprimat candidaturile", descifrează misterul "şefa", cum o alintă oamenii.

Peste drum de sediul Samusocial , "în boscheţi", câteva familii şi o bătrână şi-au improvizat un adăpost sărăcăcios. Din când în când, Elena îşi face timp să treacă pe la ei.

Câteva corturi din care ies colţurile plăpumilor, rufe înşirate pe o sârmă, o icoană legată de copac şi farfurii cu mâncare uscată formează recuzita. Doar Mihaela şi soţul sunt "acasă". Iau masa, pâine cu salam, alături de patru câini care încep să latre la străinii care intră în perimetru. Elena se face ghem lângă ei. "Doamnă, sunteţi lumina ochilor mei. Dar cu presa nu mai vorbim că ne minte. Au venit nişte televiziuni şi ne-au promis că ne-ajută, da` nu ne-au făcut nici pe dracu`. Am zis şi de dumneavoastră numai de bine", i se bagă pe sub piele femeia. „Puteai să zici și de rău”, o liniștește Elena.

"Mergeam cu sticla de votcă în canale"

Nici prin cap nu-i trecea să aibă aşa priză la oameni. Iniţial şi-a dorit să devină inginer silvicultor. De trei ori a dat la Facultatea de Silvicultură şi de atâtea ori a picat. Tot pe atunci, prin `91, se înfiinţa în ţara noastră o facultate de asistenţă socială. Despre meseria de asistent social ştia doar din filmele vestice, dar i-a sunat bine şi şi-a încercat norocul. Şase luni a lucrat doar cu copiii străzi, la centrul de plasament Pinocchio. "Până am cedat, am zis că e prea dureros să lucrezi cu ei din simplul motiv că după ce îi aduci într-un centru, tot în stradă ajung. Un expatriat făcea pe atunci o cercetare în Bucureşti pe copiii străzii, că tot era la modă, şi a descoperit că, de fapt, problema adulţilor străzii era şi mai mare. Aşa am ajuns să lucrez la proiectul Medici fără Frontiere", povesteşte Elena.

Mergea prin canale cu sticluţa de votcă "pentru a crea legături" şi împărţea oamenilor mâncare şi medicamente.
"Prima oară când am mers pe teren, m-am speriat. Oamenii aşteptau la coadă să-şi ia pachetul cu mâncare şi pur şi simplu nu m-am putut apropia, am zis că prefer să mă întorc la copii. Toată noaptea mi-am zis «ce sunt eu, o laşă, ce asistent social e ăla căruia îi e frică să vorbească cu oamenii? »", e vitează acum.



"Oamenii străzii te simt când nu vrei să le faci rău"

A fost momentul în care a descoperit cât pot fi de fascinanţi oamenii străzii şi ce lecţii de viaţă dau. A coborât în canale şi însărcinată în şapte luni. "Oamenii străzii sunt ca nişte câini, te simt că nu vrei să le faci rău. Nu este vorba de cei cu probleme psihice, caz în care trebuie să fii suficient de inteligent să te retragi la timp", trasează limite.

Din `98 este coordonator de proiecte la Samu, dar încă mai pleacă pe teren, "pentru că nu poţi cunoaşte fenomenul din amintiri". Şi când se plimbă cu fiica de mână nu ezită să intre în vorbă cu oameni ai străzii. Şi-a educat şi copilul să nu-i fie frică. "Pe lângă faptul că sunt fascinanţi, oamenii străzii au o sete teribilă de a vorbi şi, în general, nu sunt agresivi şi nu se tem de tine. Un om căruia i se fură şi puţinul pe care îl mai are, o sacoşă cu amintiri, nu mai opune rezistenţă".

Caz real: un regizor aruncat în stradă de propriul fiu

În Bucureşti, sunt peste 5.000 de adulţi ai străzii de toate vârstele şi profesiile. În general sunt bărbaţi care în urma divorţului au renunţat la partaj în favoarea soţiei şi copilului, şi-au pierdut locurile de muncă şi au ajuns în stradă, alţii sunt bătrâni escrocaţi sau izgoniţi de propriii copii din casele în care au locuit.

În ultimii trei ani, la centrul Samusocial au ajuns 52 de persoane cu studii superioare.

"E şi cazul unui regizor foarte cunoscut care în urma divorţului a cedat casa soţiei şi copilului, după care şi-a pierdut locul de muncă şi a ajuns în stradă. Fiul, la fel de cunoscut, se pare că l-ar fi pedepsit pentru comportamentul din copilărie şi l-a lăsat în stradă. Tatăl a făcut TBC, a fost internat la sanatoriu, a făcut tratament şi s-a vindecat. După care şi-a căutat toţi prietenii, iar unul din ei i-a dat o casă lângă Bucureşti în care stă şi acum. Acum, mai vine în Bucureşti doar ca să stea cu noi la o cafea, să meargă la muzee şi la teatru. El este un caz fericit", e mândră Elena.
Citiți și:

  • Eşecul acasă şi la job aruncă tot mai mulţi români în stradă
  • Fascinanţii oameni care îşi poartă viaţa în „garsoniere”
  • A apărut primul ziar scris de oamenii străzii

CITIȚI ȘI:

  • CAMPANIE EROII EVZ: Asistenta-eroină, premiată de EVZ
  • CAMPANIE EROII EVZ. Asistenta care a salvat bebeluşii arşi în iadul de la Giuleşti: "Parcă erau trași în păcură"
  • Poveştile voastre, premiate în cadrul Campaniei EROII EVZ