Evenimentul Zilei > Social > Electrecord: inimă de vinil
Electrecord: inimă de vinil

Electrecord: inimă de vinil

Discurile de gramofon rezistă încă în colecţiile pasionaţilor genului. Şi în nostalgiile celor care ştiu că secvenţele digitale ale biţilor reci nu vor putea niciodată să sune la fel de bine.

Acum 26 de ani, o apariţie a început să contureze, lent şi dureros, o dispariţie. În august 1982, compact discul pătrundea într-o piaţă pe care avea să o revoluţ ioneze. Încet-încet, copiii României au început să crească cu mediile digitale la degetul mic, uitând de magia vinilurilor. CD-ul a preluat dominaţia comercială, dar e discutabil dacă a reuşit să ocupe şi locul legendei.

Ritualurile Epocii de Aur

Discurile de vinil stau cuminţi în ambalajele cartonate. Cele noi au suprafeţe lucioase şi coperţi colorate ţipător. Altele, mai vechi, „se mândresc“ cu aerul lor prăfuit şi cu memoriile pe care le poartă. Ritualul este întotdeauna acelaşi. Şi, totuşi, parcă de fiecare dată altul. Mâinile grijulii aşează discul pe un platan, acul este atent potrivit la margine şi o mişcare aproape invizibilă îl coboară pe pista neagră a vinilului.

Generaţii întregi de români au crescut exersând acest ritual. Generaţii întregi de artişti au pătruns în conştiinţa publicului zâmbind de pe coperţile ce purtau mereu aceeaşi marcă: Electrecord. Unii, mai norocoşi, au cunoscut generaţia Woodstock prin intermediul acului de gramofon, un prieten fragil şi pretenţios într-o epocă sufocantă ideologic.

„CD-ul ne duce spre roboţi“

Puiu Sava lucrează de-o viaţă la compania care a făcut istoria muzicală în România. Electrecordul, uitat aproape complet astăzi, este prin excelenţă simbolul monopolului comunist. Şi mai important însă e semnul eşecului postsocialist de a gestiona o marcă de succes şi oamenii săi. În 1975, când a intrat pentru prima dată în sediul companiei, domnul Sava nu ştia că-i vor trece prin mâini nostalgiile românilor. Astăzi recunoaşte franc că nu a fost un meloman, în consecinţă nu l-au pasionat nici vinilurile foarte tare. „Am suflet de inginer“, explică sumar, în timp ce-şi aminteşte că în perioada de vârf a Electrecordului se produceau 700.000 de LP-uri pe lună. Puiu Sava ştie precis de ce vinilurile au dispărut de pe piaţă: „Dacă maşina de făcut CD-uri scoate un disc la opt secunde, procesul de producţie al unui vinil este mult mai complex“. Argumentul economic a fost până la urmă decisiv: „Doza unei maşini de gravat LP-uri se situa, ca preţ, la nivelul unei Dacii“. Astăzi, să susţii revenirea vinilurilor pe piaţă este şi mai dificil: „Pirateria, radioul, televizorul, internetul, toate subminează epoca romantică a muzicii. CD-ul ne duce spre roboţi. Ceea ce mă intrigă pe mine este că îl bagi şi nu mai vezi ce se întâmplă. Nu mai controlezi procesul“.

„Plătim zeci de dolari pe un disc“

Andrei Rusu şi Florentin Tudor n-au prins decât ultimii ani de viaţă bună ai vinilurilor.

Astăzi însă, ei colecţionează cu frenezie albume stocate în acest fel. Au o pasiune. Dar şi o datorie în sensul ăsta. Lumea iubitorilor de muzică bună îi ştie bine. Rusu şi Flore „pun“ muzică, deseori readaptări după albume pierdute în uitare: „Ascultând viniluri ai şansa să găseşti milioane de formaţii care au avut un disc de succes şi pe urmă s-au pierdut în ceaţă. Nu e neapărat o artă să colec- ţionezi, pentru noi e mai mult o necesitate“.

Cei doi blamează Electrecordul pentru inapetenţa românilor pentru viniluri: „Majoritatea oamenilor strâmbă din nas când aud de viniluri, iar asta se datorează în mare parte Electrecordului şi a calităţii foarte slabe de imprimare. Când vorbim de discuri străine putem să fim siguri că sunetul e mai plăcut decât cel digital. Nu e neapărat mai curat, apar «picuri şi pocuri», dar în mare se aude mai plăcut, mai cald. Digitalul este mai dur şi mai metalic“.

În plus, experienţa audiţiei unui vinil nu se compară cu nimic: „Când găseşti un disc pe care îl cauţi ai altă satisfacţie decât atunci când apeşi «play» în Winamp. Poţi să vezi cine au fost muzicienii, când au apărut exact, cum arătau, cum se îmbrăcau“. Băieţii admit că vinilurile pot fi o pasiune scumpă: „Uneori te aventurezi şi plăteşti zeci de dolari pe un disc, alteori aştepţi şi dai de el accidental într-un târg, la un preţ derizoriu“. Ruleta pasiunii îi motivează însă constant: „Suntem nostalgici, ne plac sintetizatoarele vechi, discurile şi multe alte lucruri care au legătură cu anii tinereţii părinţilor noştri“.



"Iubeam vinilul pentru că era cald, pentru că era frumos, pentru că suna bine, chiar şi cu micile sau marile lui impurităţi sonore, pentru că trebuia să te porţi cu el frumos ca şi cu o iubită, pentru că trebuia să ai grijă de el ca de un copil, pentru că era generos grafic.",
Nicu Alifantis, cântăreţ

MARTOR

„Caut «căldura» erei analogice“

Gabi Litvin era prieten bun cu chitara. Astăzi este departe de ţară, în Canada, iar sfârşitul anilor ’70 este mai degrabă un vis al tinereţii. Atunci, o Formaţie Fără Nume s-a impus pe scena muzicală autohtonă. „Zece paşi“, „Un joc“ sau „Zi cu zi“ populează probabil şi astăzi colecţiile de viniluri ale melomanilor. Gabi, chitaristul de acum, nu se mai simte însă atât de aproape de romantismul vremurilor de demult: „Vinilurile au fost un mediu de comunicare. Nu mai înseamnă mare lucru. Toată colecţia mea am transferat-o digital“.

Recunoaşte însă că sunetul de atunci era mai uman: „Există o «calitate» aparte a audiţiei pe vinil, presupunând că «sculele» sunt pe măsură. O ureche avizată poate discerne vinilul de digital. Prefer avantajele erei digitale, dar caut «căldura» erei analogice“. Un singur lucru regretă cu adevărat Gabi Litvin – ambalajul: „Vinilul a facilitat o artă. Prezentarea grafică sau gândirea unui LP ca un produs integral de la cap la coadă – toate astea au dispărut, din lipsă de suport fizic“.

DE-ALE TINEREŢII

„Filatelistul“ Arşinel

Pe Alexandru Arşinel (foto) îl recomandă nu doar momente antologice de comedie, ci şi o voce care şi-a găsit locul în panoplia vinilurilor scoase de Electrecord. „Colecţionam ca un filatelist în tinereţe, puneam mare preţ pe activitatea asta. Am cel puţin 100 de LP-uri acasă, la păstrez cu sfinţenie, deşi nu mi-am mai băgat în priză pick-up-ul de ceva ani“, rememorează actorul. „Majoritatea le cumpăram din străinătate, când mergeam în turnee. Oricum, am o colecţie foarte variată. Siminică şi Maria Radu laolaltă cu Nat King Cole şi Sinatra“, face un scurt inventar Alexandru Arşinel. Când vine vorba de sunet, e categoric: vinilul e mai aproape de natural, „de live“. Recunoaş te însă că dimensiunea nostalgică are partea ei de vină: „Cum să nu iubesc vinilurile? Până şi micul pârâit din fundal îmi trezeşte amintiri. E vorba de tinereţea mea până la urmă. Discurile astea sunt ca o întoarcere în timp“.

CATEGORIC

„Vinilul e de departe pe primul loc“

Alexandru Andrieş (foto) este unul dintre puţinii muzicieni autohtoni care s-au aventurat să-şi scoată albume pe vinil după 1990. Un audiofil înrăit, nu poate oferi decât argumente-sentinţă: „Există desigur şi dezavantaje, dar vinilul este de departe pe primul loc“. Profesorul de la Arhitectură vede discul de gramofon ca pe „o formă specială de audiţie, care presupune pentru urechile antrenate echipament High-End. Un ritual aproape magic şi o formă de prezentare, inclusiv grafică, mult peste ce pot oferi mediile digitale. Am avut două avantaje enorme în tinereţe. Unu – am făcut liceul la Braşov şi acolo ajungeau vinilurile din Germania în maximum două săptămâni, prin amabilitatea rudelor celor de la secţia germană a liceului. Doi – mătuşa mea din SUA care m-a aprovizionat cu cărţi şi muzică ori de câte ori am avut nevoie“.

POEZIA DISCURILOR

„Tot ce-a urmat vinilului e performanţă. Atât“

Un ultim gentleman al suportului muzical – aşa descrie Nicu Alifantis (foto) discul de gramofon. „Mi-am petrecut adolescenţa la Brăila. Oraşul era extrem de cosmopolit, mai fiecare avea rude prin străinătate şi se primeau pachete. Se făcea un comerţ incredibil, ilegal, dar acceptat tacit de toată lumea. Mai târziu, când m-am mutat la Bucureşti, am cunoscut gaşca piloţilor de avioane de pe cursele internaţionale. Se crease un întreg sistem care înlesnea comerţul negru muzical. Era foarte palpitant“, îşi aminteşte astăzi Nicu Alifantis. Nu uită să amintească de ritualul inerent audiţiei unui vinil: „Peria de şters acul, pluşul cu care ştergeai vinilul, păstrarea acestuia în condiţii speciale, ca să nu se deformeze. Era şi este întocmai ca ritualul practicat de fumătorul de pipă sau de băutorul de whisky“.