„Unde te mai duci, domne’, unde, că nu-i nici dracu’ la cursuri?!”, mă întâmpină, cu un gest larg și domol executat de la stânga la dreapta, în sus, dinspre piept spre cer, bărbatul cu fața confiată ce-și aranjează eticheta prinsă-n piept din cinci în cinci secunde.

N-am reușit să deslușesc niciodată, în doi ani de schimb rapid de priviri, ce scrie cu exactitate pe legitimația acestui om care răsare din asfalt ori de câte ori scot cheia din contact în Piața Universității din București.

Un Eminescu plictisit de moarte

„Tragi cu pușca pe culoarele Universității”. Sunt ultimele cuvinte de încurajare (în ghilimele, bineînțeles) pe care le mai aud în urma mea, cu puțin înainte să apăs mânerul (din bronz?) greu ce poate fereca sau desfereca ușa masivă a Literelor.

N-apuc să pun zece pași mari, unul după altul, că privirile femeilor (două) din chioșcul chicios turnat în podeaua lucioasă a facultății mă străpung printre coaste direct în inimă. „Unde naiba s-o mai duce și ăsta?”, mormăie apăsat (și) hipopotamul cu două picioare și cap de balaur bubos care le ține de urât. „Să-și golească bășica, vă dați seama”, decretează triumfător una dintre țațe, iar râsul ei contagios șterge milimetric, în traiectoria lui, chipul de piatra al unui Eminescu plictisit de moarte.

Urâta cu măturoi rupt

„Nu-i o idee rea. Oare cum s-or prezenta budele acum, în plină isterie coronavirusoidă (ce nașpa sună!)?”. Surpriză! În locul hârtiei igienice lipsă, a săpunului lichid inexistent și în ciuda sârmuliței de care ești nevoit să te agăți pentru „a trage apa”, toaletele Universității sclipeau, culmea, de curățenie.

Pe bune! Am inspectat, uluit, trei, atrăgându-mi oprobiul unei femei de serviciu care, în timp ce-și agita suspicioasă mătura spre mine, mi-a părut pentru câteva clipe, derutat (și) de părul ei vâlvoi, că va încăleca pe obiectul meseriei și-mi va sări, din zbor, în spinare. Noroc că măturoiul s-a frânt sub povara vrăjitorească. Sau poate că era deja rupt, de unde și nervii urâtei. Să fie sănătoasă!

Cafeaua lungă de zi cu zi

Am fugit pe scările tocite și golite de tălpi ale Facultății de Litere ca într-un film bizar în care ochiul camerei urmărește un singur actor deja terorizat de pustietatea în care-și scuipă replicile.

Ușile amfiteatrelor și sălilor de curs se deschideau toate în gol. Singurul om pe care l-am mai întâlnit, în curtea cândva neîncăpătoare pentru studenții și studentele ieșiți/ieșite la o țigară, a fost un mic afacerist care butona aparatul din care extrăgeam, contra sumei de doi lei, cafeaua lungă de zi cu zi.

„Trece și nebunia asta, ca orice chinezărie”

„I-a alungat nenorocitul ăsta de coronavirus pe toți, dar vor reveni la școală, n-au încotro. Trece și nebunia asta, ca orice chinezărie. Bine, depinde și cum trece… Am profitat de liniște ca să scot banii din aparat, gemea de lei grei – râde mulțumit de propria glumă – și să completez țevile astea cu cafea și nes. Tot voi o beți. Vreți una de probă?”, mă mitraliază scurt omul cu cafeaua de doi lei.

Tragi cu pușca la Universitate

Refuz printr-un semn din cap, ursuz. Apuc clanța mare din bronz cu cotul acoperit de geacă și ies din facultate. Pe sfoara de asfalt dintre Universitate și Arhitectură tragi cu pușca. Avea dreptate omul responsabil cu parcările.

Universitatea s-a închis. Studenții și profesorii s-au răspândit, se caută pe Facebook sau pe WhatsApp. Când se vor (mai) regăsi?

Cine știe, poate niciodată.

PS: În perioada 11.03.2020 – 31.03.2020, conducerea Universității București a decis suspendarea cursurilor față în față.

Fotografii: Florian Saiu