Comentariile privind unificarea Partidului Democrat (PD) cu Partidul Liberal Democrat (PLD), mai exact „comasarea prin absorbţie“ cum a sunat oficial, mi-au lăsat un gust amar.
Pentru că marea lor majoritate au căzut în patima senzaţionalului, au pus accent numai pe implicarea lui Traian Băsescu în această construcţie politică, denumită viol sau nuntă nedorită. Şi eu mi-am exprimat îndoiala că noul PDL va putea aduna mai multe voturi decât cele două partide, pentru că în politică 1+1 nu fac neapărat 2. Că pe culoare separate cele două formaţiuni politice puteau atrage mai mult electorat. Cel puţin PLD, partid nou, pentru că PD-ul cred că şi-a atins nivelul maxim de popularitate. În plus, dispariţia juridică a PLD lasă loc, creează o pârtie lui Tăriceanu şi PNL-ului, care s-au şi grăbit să afirme că, din acest moment (al fuziunii PD-PLD), PNL este singurul partid liberal şi autentic de pe eşichierul politic.
Dincolo de aceste reproşuri şi calcule ale hârtiei poate era necesară o discuţie doctrinară, pentru că, asemenea lui Valeriu Stoica, şi eu cred că vremea alianţelor tradiţionale a trecut. Model în perioada interbelică, dar şi postdecembrist, alianţa politică a căzut în desuetudine. O alianţă nu mai este convingătoare, pentru că electoratul o percepe ca un pact conjuctural între două sau trei partide pentru a câştiga alegerile, pentru ca apoi să se certe, odată ajunse la guvernare. Modelul CDR şi cel al Alianţei D.A. sunt elocvente în această privinţă.
Formarea unor coaliţii temporare, de cele mai multe ori alcătuită printr-un concurs de împrejurări, nu mai inspiră încredere. Dimpotrivă, un singur partid, care nu mai poate arunca vina asupra colegilor de alianţă/coaliţie, îi poate convinge pe alegători. E o teorie a politologilor, pe care, iată, noul şi vechiul totodată PDL încearcă să o impună pe scena politică. Poate- aici încerc un pic să mă autoiluzionez - clasa politică a ajuns la maturitatea de a trece peste orgolii. Dreapta (centru-dreapta) a înţeles că este nevoie de o formulă puternică şi a lăsat de-o parte vanitatea, trufia pentru a lupta împotriva stângii. Sau, mai corect spus, Traian Băsescu încearcă acest lucru, prin metode nu tocmai ortodoxe, sub pretextul că binele uneori se face şi cu forţa. Oricum ar fi, o regândire pragmatică şi o reaşezare a politicii româneşti erau necesare, iar reacţia PSD-ului de a forma o alianţă de stânga arată că planul, din punct de vedere ideologic, este corect. Noua formaţiune are la dispoziţie un timp scurt pentru a promova noul nume, pentru că, vorba lui Frunzăverde, PD era un brand, iar a impune în conştiinţa oamenilor o nouă formaţiune e greu. În plus, noul slogan „Unirea face puterea“, propus parcă de Cuza şi unioniştii lui, pute a populism de la o poştă. Sau de la coniacul „Unirea“ cu inconfundabilul Dorel. La care se adaugă altă găselniţă la fel de penibilă: „Susţinem o economie fără baroni, monopolişti sau oligarhi“.
Monolitul PDL va fi asigurat de Vasile Blaga, pe loc de Cozmâncă şi care nu s-a sfiit să afirme public: „Cum a fost, aşa va fi, să ne înţelegem bine“. Succesul se va vedea însă la urne.
Recomandările noastre
