Ioana Lupea: "Mitingurile cu steguleţe sunt preistorie, iar hulitele serbări câmpeneşti cu mici şi bere au rămas în perioada romantică a politicii româneşti."
Voi număra de la unu la zece. Unu, eşti în România. Doi, eşti în anul 2008. Trei, tocmai s-au încheiat alegerile generale. Patru, aleşii îşi sărbătoresc victoria. Cinci, îi asculţi. Şase, îi priveşti. Şapte, simţi transpiraţie rece pe şira spinării. Opt, nici în coşmar nu ţi s-a arătat un asemenea parlament. Nouă, te întrebi cum s-a ajuns aici. Zece: te întorci la momentul zero, alegerile locale. Acest exerciţiu de autohipnoză este util pregătirii alegătorului visător la o societate mai bună pentru ce va urma alegerilor parlamentare, dacă practicile oneroase testate cu succes la locale se vor repeta. Ce fel de parlament poate rezulta din votul cumpărat al alegătorilor, adică din corupţie, dacă nu unul mai de speriat decât cele de până acum?
Marea noutate a acestui sezon electoral este comercializarea pe scară largă a votului. Metoda plicul nu mai este apanajul unui singur partid, adică a celui mai puternic şi mai înstărit, ci al tuturor, după posibilităţi. Iar darul vinovat nu mai este oferit în locuri ferite, ci în văzul lumii şi la lumina zilei. Mitingurile cu steguleţe sunt preistorie, iar hulitele serbări câmpeneşti cu mici şi bere au rămas în perioada romantică a politicii româneşti. Asociaţia Pro Democraţia vorbeşte de un „fenomen Ştefăneşti“ extins în numeroase localităţi din zonele limitrofe marilor oraşe, iar relatările publice sau private din această campanie electorală dezvăluie proporţiile fenomenului. De mita electorală a fost învins însuşi Gigi Becali la Vadu Roşca, acolo unde a construit case pentru victimele inundaţiilor. Un exemplu oferit joi seară la „Cap şi Pajură“ de Emil Hurezeanu sugerează că fără plic nici cel mai cinstit şi mai eficient candidat nu trece proba electorală. Primarul unei comune, căruia comentatorul nu i-a făcut public numele, a împărţit câte un milion de lei alegătorilor pentru a câştiga alegerile în turul al doilea, deşi rezultatele mandatului său erau vizibile şi cunoscute.
Poate că ar fi exagerat să spunem că nu urnele, ci forţa financiară a sponsorilor partidelor şi neruşinarea unor candidaţi au decis rezultatele. Dar nici nu suntem prea departe de adevăr: observatorii au arătat că procentele mari de prezenţă la vot au fost determinate de interese materiale foarte pământene şi nu de spiritul civic. Partidele şi candidaţii ar putea răspunde invocând legea cererii şi a ofertei. Oferta cinică şi coruptă a politicienilor ar fi ajuns la Parchet şi nu în buzunarele alegătorilor, dacă aceştia din urmă nu şi le-ar fi deschis primitor. Sărăcia este un răspuns prea simplu.
Fiecare leu plătit sau încasat pentru un vot desfigurează democraţia. Oricum, aşa cum funcţionează ea în România, cu alegeri parţial libere şi cu un parlament care se substituie justiţiei, e de nerecunoscut. Dacă nu am fi primit deja în 2007 carnetul de membru al UE, probabil că după un asemenea hal de alegeri am fi fost trimişi înapoi la locul nostru.
Recomandările noastre
