Tolăniţi în fotolii, moţăim un pic a satisfacţie. Emisiunea lui Ion Cristoiu de la B1 TV, "Ultimul cuvânt" a fost un succes total. Subiectul? Nicu Ceauşescu!
Cel de-al treilea fiu al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu ar fi împlinit 60 de ani. Invitaţi de marcă Serghei Mizil şi verişoara lui Nicu, Mihaela Ceauşescu. Mă încearcă şi un sentiment prostesc de orgoliu. Cei de la Realitatea Tv, care-au prins subiectul în zbor, au avut invitaţi buni, dar fără nicio legătură cu subiectul!
Încerc să-l descos pe inepuizabilul Ion Cristoiu, pe care încep să-l apreciez, deşi n-am lucrat cu el, din ce în ce mai mult pentru pasiunea sa pentru istorie. Osârdia sa de la Biblioteca Academiei Române, atât de ridiculizată de nişte semidocţi, dă roade. Vorbeşte şi se comportă ca un istoric cu vechime. Cu câteva minute înainte pusese la dispoziţia telespectatorilor un film genial despre percheziţia casei lui Nicu Ceauşescu de la Sibiu din decembrie 1989. O voce cavernoasă, dar cu accente isterice arăta "poporului" averea "Prinţişorului". O geantă diplomat primită cadou, patru cartuşe de ţigări, o sticlă de rom, veo două de whisky, o ie ţărănească, o canapea uzuală - vorba lui Serghei, "eu n-aş sta pe ea astăzi" - dar unde evident "probabil viola femei". Imaginile sunt şocante şi te fac să te ruşinezi. Oare atât de proşti am fost la Revoluţie? Cum am putut crede aşa ceva, cum am înghiţit atâtea mistificări? Un medic sau un om cu stare, care avea mici conexiuni cu cei care ieşeau pe afară, avea mai multe decât fiul dictatorului. Ăia băgaţi la illicit aveau averi faţă de Nicu, nu glumă! Dar nu averea în sine contează, ci modul perfid şi profesionist în care am fost manipulaţi. Autorul filmului este evident de negăsit, deşi Ion Cristoiu îi caută urma de decenii…
"Ei, şi ce mai ne pregătiţi maestre?", încerc eu. "Asta nu-i nimic, să vedeţi duminică când discut de Libia", spune Cristoiu. Nu mă dau rotund, observasem şi eu, dar mintea lui Ion Cristoiu la astfel de evenimente e brici. Ce se întâmplă la Tripoli e similar cu Revoluţia română. Nu-s un novice am citit "Tehnica loviturii de stat" a lui Curzio Malaparte, pe Vladimir Volkoff şi alţii, dar scenariul este acelaşi, tras la indigo.
Oamenii furioşi, "revoluţionarii" libieni intră în casa fetei lui Muammar Gaddafi. Năuciţi şi cu privirile sticloase fac baie în piscină. Colindă casa, trag rafale de pistol-mitralieră şi urlă gâtuit: "gata asta-i averea poporului. E munca noastră". Liderul libian este satanizat pe toate posturile: era dement, viola femei, bea sânge, toate din acelaşi scenariu. Fiii sunt evident nişte sceleraţi, asasini, "prinţişori"… Nimeni nu contestă, nici nu are cum, modul dictatorial în care excentricul colonel a condus fosta colonie italiană. Modul despotic prin care a desfiinţat orice urmă de opoziţie! Dar imaginile în sine - pentru că astea ne interesează - sunt aceleaşi cu cele ale Revoluţiei române din decembrie '89. Ale loviturii de stat, mă rog. Toate - după cum observa şi Ion Cristoiu - încărcate de simbolistică. Distrugătoare de mituri ale puterii. Sediul lui Gaddafi ocupat, bogăţia arătată poporului, fuga dictatorului…
Dacă studiezi, fie şi superficial, cele două evenimente, se observă direct că scenariul e identic. Avem de-a face cu acţiunea unei aceleiaşi piese. Cel puţin la nivel de manipulare populară, de dezinformare a unei populaţii trăite sub o dictatură timp de decenii. Parcă-mi imaginez un ofiţer cochet occidental care cu câteva dosare în faţă, pe masă întreabă galant câţiva politicieni decrepiţi: "Ce scenariu doriţi? Ăla românesc vă este confortabil? Doriţi să revedeţi? Putem şi diversificat: cu fuga dictatorului, cu execuţie a la Saddam…". Câteodată, noi proştii planetei, nu murim! Doar ne schimbăm!
Recomandările noastre
