IOANA LUPEA: "Lidia Bărbulescu cere Statelor Unite să-şi dovedească afirmaţia din Raportul Departamentului de Stat că justiţia din România n-ar fi independentă".
Cine este Lidia Bărbulescu? Doamna aceea machiată ca una dintre măştile venale ale pictorului suprarealist belgian James Ensor, descendentă directă din şcoala de gândire Suzănica Gâdea. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, al acelei instituţii însărcinate să apere procurorii şi judecătorii de presiuni politice, dar care şi-a făcut o misiune din a-i proteja pe politicieni de justiţie. Nu este o simplă coincidenţă că vehemenţa anti-americană a Lidiei Bărbulescu - aterizată din comunism în fruntea CSM - o descoperim şi în poziţia oficială a Chinei faţă de raportul anual al drepturilor omului, întocmit de Departamentul de Stat al SUA. Şi nu este deloc o întâmplare că în discursul public pe marginea raportului critic la adresa României se regăseşte contraargumentul Chinei, tortura practicată de americani în închisoarea Guantanamo. SUA au într-adevăr o problemă cu tortura. Dar replica româno-chineză „şi voi aveţi probleme cu drepturile omului“ este un reflex condiţionat de totalitarismul comunist, experienţă comună ambelor ţări, care minimalizează propria responsabilitate.
României i se atrage atenţia asupra nivelului corupţiei şi independenţei justiţiei, abuzurilor poliţiei împotriva romilor şi declaraţiilor discriminatorii ale unor oficiali români despre aceeaşi etnie, atitudinii ostile a unor instituţii şi politicieni faţă de homosexuali şi cultele religioase, altele decât cea ortodoxă. Avem încă probleme cu respectarea drepturilor omului, inclusiv cu egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi, în loc să ne concentrăm pe remedierea deficienţelor, îndreptăm degetul acuzator spre SUA. Un realizator TV îşi chestiona interlocutorii, politicieni şi analişti: „Aţi auzit de Guantanamo? Acolo unde este sânge pe jos, saci în cap, bătăi, torturi de care UE este oripilată?“. Faţă de Guantanamo, dosarul lui Adrian Năstase, împuşcarea romilor cu gloanţe de cauciuc în timpul unei razii, monopolul oligarhilor asupra presei sunt zero, nu-i aşa? Fleacuri, mărunţişuri, mofturi, n-au nicio importanţă. Aşa că de ce să ne preocupe?
Acest tip de reacţie „dar şi cutare a făcut ceva rău“ cu varianta „cine este cutare să mă judece pe mine“ s-a generalizat. O întâlnim pe stradă, în politică, la televizor. Trebuie să vă fie cunoscută. Cine este America cu Guantanamo să mă judece pe mine? SUA care-şi numesc ambasadorii după criterii care în România ar fi considerate corupte? Cu ce drept acuză Traian Ungureanu comunismul, când el însuşi a scris un elogiu? Cine, Băsescu care a vândut flota, Tăriceanu care e prieten cu Dinu Patriciu?
În România sau despre România, nimeni nu are dreptul să vorbească, pentru că toţi avem un păcat şi orice critică cu bună intenţie este percepută ca o declaraţie de război. Pe acest fundament pasiv-agresiv, comportament care a molipsit incurabil întreaga societate, nu se poate construi nimic.
Recomandările noastre
