Cei mai mulţi dintre politicieni, din toate partidele, sunt şocaţi când află că România e în Top 10 mondial la taxarea muncii (peste Suedia sau Danemarca) - cu cele 43 de procente din costurile salariale interceptate pe traseu de stat. Habar n-au! Unii se grăbesc chiar să spună cu toată convingerea că "nu se poate".

Nu-i vorba doar de micii politruci care au ajuns acolo pentru că nu ştiau să facă nimic altceva, ci chiar de oameni care au studii economice, afaceri, sau care au participat la deciziile de politică fiscală (unul dintre ei chiar a insistat în 2004, decisiv, că 16% impozit pentru câştigurile imobiliare este prea mult). "Dar avem cota unică", îşi scuză ei nescuzabila ignoranţă şi sunt din nou şocaţi să afle cum cota unică înseamnă doar un sfert din taxarea muncii. În realitate, cota unică a fost compensată cu creşteri de CAS, astfel că taxarea muncii e acum la fel de mare ca în 2003, când funcţiona impozitarea progresivă. De ce nu ştiu politicienii ceea ce ştie orice patron care a încercat vreodată să angajeze un salariat cu forme complete? Există câteva răspunsuri evidente. 1. Pentru că n-au încercat niciodată, decât poate pe bani publici. 2. Pentru că în cazul salariului pe care îl iau de la stat "contribuţia angajatorului" înseamnă doar cifre mutate dintr-un buzunar în altul. 3. Pentru că dacă au venituri din zona "privată", nici măcar nu concep să plătească atât cât le cer alegătorilor. De fapt - aşa cum am văzut deja - chiar şi cota unică li se pare prea mare. Însă cazul lui Cristian Sima - brokerul care a fugit pentru că a pierdut banii clienţilor dar care n-are nici o plângere depusă împotriva lui - dezvăluie mai mult: Pentru cei care stabilesc cu cât trebuie să contribuim la bugetul public, orice impozit e prea mare! Scandalul Sima dezvăluie o schemă de marketing foarte bine gândită. În prim-plan sunt vedetele, aduse pentru a construi credibilitate, însă doar câteva nume din "cei 60 de clienţi" au devenit publice - probabil ale celor care au plătit taxe pe profit. În centru este afacerea pe bursă vândută profesionist - prin "networking" şi notorietate. La bază se află o schemă capabilă să asigure atâta discreţie cât este necesar. Suveica onshore/offshore - o firmă reglementată local în tandem cu una dintr-o insulă exotică - poate să funcţioneze în oricare din două sensuri: fie să ascundă bani - pentru mafioţii care ştiu că secretul bancar în România e o glumă bună, fie să îi spele - pentru politicienii care au de depus declaraţii de avere şi se jenează să scrie "şpagă". Comportamentul lui Cristian Sima sugerează că numele pe care încă nu le-a spus fac parte din ambele categorii. Pentru toţi aceştia, taxarea prădătoare a muncii din România înseamnă teren fertil, adică potenţial pentru şi mai multă corupţie. Cine încearcă să "fie cinstit" cu statul primeşte facturi copleşitoare, servicii crunte, birocraţie, umilinţă. Nu-i de mirare că sunt tot mai puţini: Doar 4 milioane de români au contracte de muncă. Jumătate lucrează la stat, iar un sfert declară doar salariul minim. Deci numărul angajaţilor ai căror patroni au decis să plătească taxele integrale este de doar un milion şi continuă să scadă. Unde se duc ei? Cu conturi sau cu totul - în insule - după Sima, Marta, Boldea şi zecile de nume care li se vor alătura. Ce dezvăluie fuga lui Cristian Sima: Pentru cei care stabilesc cu cât trebuie să contribuim la bugetul public, orice impozit e prea mare!