M-am născut acum 21.061 de zile şi chiar dacă aş fi lipsit total de discernământ, trecerea timpului m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă o zi istorică.
În orice caz o asemenea zi am trăit miercuri. În primul rând un politician, unul dintre cei mai importanţi din istoria noastră contemporană, a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare. Procesul a trenat mulţi ani de zile. A fost plin de amânări şi confuzii. Majoritatea oamenilor nu au înţeles nimic. Avocaţii erau bolnavi sau nu citiseră dosarul, apoi ei au recuzat judecătorii, mai târziu toate faptele s-au anchetat şi reanchetat. Au fost citaţi martori peste martori, până când numărul lor i-a depăşit pe cei chemaţi în procesul de la Nurnberg. Au fost mii de comentarii, vizând fie aspectul politic al procesului, fie latura lui infracţională. Când, în sfârşit, dezbaterile păreau să se fi limpezit a mai apărut eventualitatea că faptele s-ar putea prescrie. Atunci toate amânările căpătaseră un sens şi toată lumea a explodat. Au fost multe comentarii de toate felurile, dar toate vizau probitatea judecătorilor. Tot timpul, ani de zile, toată lumea a văzut în acest proces, ca şi în multe altele numai teorii ale conspiraţiei. Numai vendete, manevre politice şi trafic de influenţă, numai şantaj. Miercuri s-a dat o sentinţă definitivă. Ex-Prim-Ministrul României a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare. Nu reţinere preventivă, nu 29 de zile, nu cum se mai întâmplase în zeci de cazuri cu oameni importanţi. Am aflat, în sfârşit, o sentinţă definitivă. Chiar dacă părerile au fost şi sunt împărţite, chiar dacă ştim sau ar trebui să ştim că o sentinţă definitivă nu se mai comentează. Comentariile şi bârfele aşa vor şi rămâne până vom învăţa să respectăm justiţia. Acum că o şi avem.
După ce sentinţa definitivă s-a dat şi media a explodat ziua de miercuri nu se califica în niciun fel drept una istorică. Mai ales că această sentinţă definitivă anunţă şi altele. Multe procese importante sunt pe rol şi magistraţii au prins curaj, sau încep să îşi facă datoria.
Aşadar poate ziua de miercuri ar fi trecut neobservată dacă Adrian Năstase nu ar fi încercat să se sinucidă. Într-un mod tragic şi spectaculos, aproape, în atenţia întregii ţări. Prin acest act chiar am atras atenţia Planetei. Parcă nu îţi vine să crezi că aşa ceva se poate petrece în realitate.Pentru că în nicio telenovelă, şi slavă Domnului scenariştii nu duc lipsă de inspiraţie, nimeni nu şi-a permis să împingă realitatea chiar aşa. Într-o situaţie încă neelucidată pe deplin Adrian Năstase s-a dus să caute o carte, a găsit un pistolet, a vrut să se omoare, un poliţist l-a tras de mână. El doar s-a rănit. A fost dus la spital. S-au dat comunicate de presă. Puţini români au dormit în noaptea de miercuri spre joi. Opinia generală a devenit sensibilă. Faţă de un om care se află pe patul de spital şi va merge la puşcărie putem avea compasiune. Până îşi va reveni. P.S. Am debutat în presă acum 48 de ani. Sunt copil de ziarişti şi am trăit în acest mediu toată viaţa. Ştiu bine că noi gazetarii nu suntem mare brânză (deşi credem). Dar nici ca Mugur Ciuvică! Atunci când suferea, în direct, la Antena 3, pentru că veniseră poliţiştii să îl ia pe Năstase de acasă după ce Ex-Prim-Ministrul l-a tratat pe el mult mai rău: l-a umflat de pe stradă! Parcă este prea jos!
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
