Opinii EVZ
EDITORIALUL EVZ: Gândiţi-vă de Crăciun că în casele de copii din România avem o criză umanitară de proporţii
Cu vreo două luni în urmă, EVZ demarase fără mare succes o campanie prin care se cerea pe şleau închiderea caselor de copii. "Trimiteţi copiii acasă!" era titlul, dar nu i-a păsat nimănui. Vă spun acum, în pragul Crăciunului, că sistemul de protecţie a copilului din România s-a prăbuşit. Şi?
N-au mai rămas multe orfelinate. Circa 40.000-50.000 de minori mai sunt în sistem. În afara celor cu deficienţe neuro-motorii, pe care nu-i vrea nimeni, zeci de mii de copii stau în acest moment suspendaţi într-o buclă temporală, prinşi ca într-un sac deasupra solului. Dincolo de poarta centrului de plasament e un alt secol, un alt timp. În România se îngheaţă de frig în unele oraşe, sunt milioane de oameni sub pragul sărăciei şi unii mănâncă doar o singură dată pe zi. De ce-ar fi mai speciali orfanii? Pentru că în interiorul acestei lumi vorbim de un sistem concentraţionar, de o abandonare deliberată, de o distrugere în masă programată şi nu aleatorie. Înţelegeţi ceva simplu: avem o criză umanitară în casele de copii.
E o cameră a secretelor în care nu intrăm. "Uşa aceea să n-o deschizi niciodată!", se spunea în poveste, dar eroina tot a deschis-o. Noi n-o facem, nu vrem să ştim ce e dincolo. Voi întredeschide această uşă. În centrele de plasament abuzul sexual e criteriu de ierarhizare. Fete şi băieţi sunt dezvirginaţi de la vârste fragede de către cei mai mari. E un factor natural de păşire în pubertate. Promiscuitatea acestei sexualităţi morbide este arhicunoscută în sistem dar toţi angajaţii întorc capul şi se fac că nu văd. Instinctele sunt tolerate cât timp nu moare nimeni, acesta e postulatul. Aceşti copii ies din centre, la tinereţe, cu sensibilitatea amputată şi cu un balast al ororii care le va mutila sufletul până în ultima zi a vieţii.
Educaţia în centrele de plasament e o cauză pierdută din start. Nimeni nu-şi face lecţiile, teoretic o dată pe lună se verifică absenţele la şcoală dar toată lumea închide ochii. Nimănui nu-i pasă. Educatorii şi supraveghetorii spun că minorii sunt retardaţi, au bagajul genetic prost şi n-ai ce scoate din ei. Toată lumea acceptă teoria. Profesorii din şcolile de stat, unde învaţă orfanii, le pun note din burtă şi îi lasă să treacă clasa din lehamite. Şcoala e un dar interzis acestor copii. Doar 1% din copiii orfani ajung să urmeze o formă de învăţământ superior, iar eu, pentru aceste rezultate, aş tăia nişte capete.
Copiii învaţă să încaseze castane, să plângă cu capul în pernă şi să depăşească orice experienţă până se abrutizează. Internatul tipic la 11 ani deja fumează, a trecut printr-un viol şi se pregăteşte să facă bani adevăraţi din prostituţie. Sunt fetişcane care dau ciubuc la portar 5 lei pe seară ca să iasă pe poartă unde le aşteaptă peştii în taxiuri. Se întorc dimineaţa la 5, aruncă în batjocură un pachet de ţigări portarului şi apoi numără în faţa educatorului, sfidător, banii pe care i-au făcut într-o singură noapte. Un procent mare din fetele de orfelinat încep să se prostitueze din adolescenţă şi eşuează în droguri şi alcool imediat după 20 de ani. De la 13 ani nu are nimeni grija lor, sunt pe cont propriu.
În acest peisaj, educatorii, supraveghetorii şi psihologii îşi trăiesc propria lor dramă. E un urcuş disperat, cu unghiile smulse, spre ieşirea la suprafaţă, unde se bat între ei pentru o coajă de pâine. Principiul de protecţie a copilului în România este anulat complet din momentul în care salariul mediu din sistem a devenit 800 de lei. Cu facultate, masterat şi ani grei de experienţă, un psiholog câştigă 900 de lei net. O infirmieră primeşte 500 de lei şi vine la serviciu pentru că aici mai prinde măcar un blid de mâncare. Toţi supraveghetorii au în cap o singură idee, să fure cu disperare tot mişcă prin Centru: coji de cartofi, detergenţi de la spălătorie, hainele noi ale copiilor, pe care le înlocuiesc cu altele vechi, mâncare, feţe de masă, orice se iveşte. Copiii primesc ajutorul de stat pe card şi acestea rămân la educator până la majorat. Angajatele cheltuie banii copiilor, au tot timpul 4.000 de lei la purtător, o avere pentru ele. Singura lege din centrele de plasament este aceasta: "Numără copiii, important este să fie toţi". În rest, tot ce se întâmplă în interior rămâne înmormântat aici. Personalul din acest sistem nu face protecţie şi educaţie. Sunt total imuni la soarta copiilor. La banii pe care îi primesc, vor doar să rămână cu mintea întreagă. Nu se mai implică absolut deloc.
Prăbuşirea acestui sistem e o pată murdară pe faţa noastră. Adopţiile trebuie grăbite urgent. Trebuie acceptate adopţiile internaţionale, dacă monitorizările sunt stricte. Clasa bogată trebuie să finanţeze creşterea acestor copii, suntem ţara cu cei mai nepăsători milionari din lume. Acest sistem trebuie desţelenit cu un plan serios pe 10 ani. Se poate prognoza exact cum putem salva toţi aceşti copii până în 2021. Traian Băsescu trebuie să atingă în discursul său acest subiect pentru că este o ruşine naţională.
Recomandările noastre
