În urma celor trei regimuri dictatoriale care şi-au impus, în secolul trecut, voinţa legislativă la Bucureşti au rămas câteva milioane de drame, lecţii istorice nevăzute, o plasă rezistentă de mituri şi doi eroi a căror legendă e egalată doar de magnitudinea crimelor comise.

Pentru fiecare român capabil să gândească la rece moştenirea hidoasă lăsată României actuale de Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu se găsesc alţi zece, înarmaţi cu lecturi din Ion Coja, Gheorghe Buzatu sau Corneliu Vadim Tudor, gata să ofere teorii despre rase sau, pur şi simplu, ură. Melanjul fetid al celor două poartă astăzi numele de patriotism şi este rezultatul unei neînţelegeri istorice majore.

Am asistat recent la diversele reîncarnări ale acestei realităţi decerebrate, când o armată de "studioşi" ai istoriei recente au reacţionat cu violenţă extremă vizavi de autonomia Ţinutului Secuiesc. Nu mai e loc aici pentru a relua argumentele avansate atunci, însă mobilizarea aproape spontană a umorilor (deopotrivă în spaţiul politic, mediatic şi al forumurilor publice) vorbeşte de la sine despre capacitatea României de a-şi evalua, echilibrat, propriile dileme şi slăbiciuni.

Cam aşa arată victoria finală a lui Nicolae Ceauşescu: nu în parametrii locativi sau industriali, ci în mormane de idei despre etnicitate înşurubate în conştiinţe de istoria socialismului ştiinţific. Civism? Zero. N-avem nevoie. Atâta timp cât suntem un popor, România nu mai are nevoie şi de o societate.

Şi pentru că genele lăsate moştenire de ceauşism nu erau suficiente, săptămâna aceasta a oferit şansa unei noi disecţii a spaţiului public, în căutarea surselor răului. Povestea e simplă. Banca Naţională a României a lansat o serie numismatică dedicată comemorării patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, iar includerea în proiect a lui Miron Cristea, unul dintre pilonii antisemitismului românesc interbelic, a stârnit reacţia Muzeului Holocaustului de la Washington şi a altor organizaţii de profil.

Până la această oră, Banca Centrală nu a oferit un răspuns, dar temperatura comentariilor publice a atins deja puncte critice. Nu mă miră: acolo unde mareşalul Antonescu e locul şase în topul marilor conaţionali, depăşindu-i lejer pe Eliade, Cuza sau Brâncuşi, etichetele se lipesc rapid: evreii!

Am experienţa unor astfel de fenomene - anul trecut, când EVZ publica un serial dedicat victimelor Holocaustului românesc, peste o mie de comentarii au reluat, vreme de o lună, retorica rasială.

Radu Ioanid, director la Memorialul din capitala americană, îmi spunea ieri că nu-l deranjează manifestările individuale şi că "problema este a antisemiţilor şi a ţării în care trăiesc, nu a mea". Profesorul Ioanid stă la Washington şi-şi rezervă dreptul de a reacţiona doar în faţa derapajelor instituţionale. E mai igienic aşa. Forumurile nu pot fi combătute în furia lor anonimă. Dar pentru cei care încă preferă buletinul românesc unei alternative occidentale, tocmai această incompetenţă agresivă şi nivelatoare e miza.

Poate că nu mai e nimic de făcut atunci când procente absolute din feedback-ul primit de la cei care mai citesc încă ziare se raliază poziţiilor lejere, în care ai noştri sunt cavaleri neprihăniţi, iar ai lor victime înscenate şi mincinoase.

Studiile au arătat că un cititor de presă scrisă e mai pregătit să facă faţă cerinţelor democraţiei liberale, mai pregătit să ofere soluţii civice, mai pregătit să sprijine construcţia socială cu argumente raţionale.

În România, când anumite subiecte sunt atinse, informaţia nu mai rămâne însă decât laboratorul perfect al monştrilor. Holocaustul românesc? Nu vă atingeţi de Ion Antonescu şi de toată pleiada de minţi luminate care au trimis România interbelică în grotă. Poziţionare critică? Du-te, bă, dracu’ cu antiromânismul tău!

Aici totul funcţionează pe invers: opiniile minoritare incită la ură şi violenţă, iar majoritatea e sufocată de invocarea continuă a suferinţelor evreilor. Trebuie să le cerem lor voie să ne cinstim înaintaşii? Nu. De fapt, se cheamă decenţă şi bun-simţ. Dar pentru că suntem perfect incapabili să ne mişcăm în spaţiul normalităţii, e nevoie ca un cetăţean american să ne trimită scrisori de la Washington pentru a ne aminti cât de puţine episoade şi personaje frecventabile conţine istoria noastră.