"Cu cine sunteţi, cu Frontul?" "Noi nu suntem nici cu Front, nici făr’ de Front." "Dar cine v-a adus cu autobuzele?" "Frontul!" Acest dialog năucitor s-a desfăşurat între o reporteriţă şi o fesenistă, la una din contramanifestaţiile organizate de FSN la Banu Manta, în aceeaşi perioadă tulbure.

Aversiunea faţă de partidele politice s-a născut imediat după 1989. Ea a fost parşiv indusă de către Ion Iliescu însuşi, speriat de reactivarea formaţiunilor istorice. PNŢ şi PNL, ca şi orice alte rămăşiţe ale democraţiei interbelice, au fost diabolizate. Înlocuitorul lui Ceauşescu se angajase în faţa Moscovei, prin intermediul ambasadorului Tiajelnikov, că la Bucureşti va fi o democraţie originală": diversitatea de idei politice se va manifesta doar sub o singură umbrelă ideologică, a FSN. Pluralism, nu pluripartidism. Adică perestroika.

Sub presiunea protestelor de stradă, Iliescu e nevoit să se replieze şi să schimbe tactica din mers: creează o mascaradă de pluripartidism. O puzderie de de formaţiuni politice, care de care mai ciudate, apar peste noapte. Tocmai pentru demonetiza ideea de partid politic. PNŢ, PNL şi PSD se trezesc fiecare cu câte patru-cinci replici – agrariene, liberale sau social-democrate, pentru a spori confuzia. Efectul este previzibil. Inflaţia de partide buimăceşte o populaţie neinformată. FSN câştigă zdrobitor. În 20 mai 1990, la primele alegeri presupus libere, după o jumătate de veac de comunism, românii votează covârşitor împotriva democraţiei tradiţionale. A pluripartidismului.

Acesta este păcatul ideologic originar după care tragem şi astăzi ponoasele. Sindromul "Duminicii Orbului" se manifestă din nou, după 20 de ani, în Piaţa Universităţii. Din nou, protestatarii resping orice asociere cu clasa politică. Orice politician care are tupeul să se aventureze în zonă e luat la goană. Opoziţia a fost nevoită să-şi facă miting separat.

Sila faţă de clasa politică, manifestată zgomotos în Piaţă, e confirmată de sondaje. Niciodată încrederea în politicieni nu a fost mai mică. Simţind că-i fuge pământul de sub picioare, clasa politică a încercat să se adapteze. PSD şi PNL s-au unit, sperând că un bloc va fi perceput mai puternic. După o creştere considerabilă, a luat-o în jos pe tobogan. În ciuda măsurilor de austeritate luate de Putere, care ar fi trebuit să propulseze automat Opoziţia, fără să facă nimic, spre tăriile sondajelor. Dincoace, PDL se află în ebuliţie. Se încearcă tot felul de formule. Se fac şi se desfac grupuri de influenţă. Se caută lideri. Se pun în discuţie ierarhiile. Se tatonează după alianţe. Dar nimic nou nu se conturează. Între cele două tabere este agitaţia cea mai mare. După un start ca din puşcă, odată trecut efectul noutăţii, Dan Diaconescu pare să-şi fi atins limitele. "Noua Republică", fosta "Albă ca Zăpada",nu găseşte ieşirea din tărâmul de basm al blogurilor.

Nici din noua Piaţă a Universităţii nu se întrevede promisiunea apariţiei vreunui lider sau vreunei mişcări politice. În 1990, din protestul "golanilor", au ieşit o mişcare şi, apoi, un partid: Alianţa Civică şi Partidul Alianţei Civice. PAC a fost o mare deziluzie, complăcându-se în mediocritate până la fuziunea din 1998 cu PNL.

Astăzi, nici măcar la atât nu se poate spera. Structura protestatarilor aminteşte frapant nu de Piaţa "golanilor", ci de un miting fesenist din anii ’90. Pensionari, salariaţi cu lefuri mici, şomeri, gospodine. Oameni disperaţi, dar a căror viziune politică nu depăşeşte cererea de suplimentare a asistenţei statului.

Situaţia este periculoasă. Clasa politică e incapabilă să se reformeze din interior. Strada e incapabilă să coaguleze un mesaj politic coerent. Intelectualii stau pe margine (sau bat televiziunile) şi chibiţează. Pescuitorii în ape tulburi aţâţă focul. Presiunea creşte şi are nevoie de o supapă, ca să nu bubuie cazanul. Ce face Fochistul?