Trei intamplari recente au readus Biserica in prim-planul discutiilor publice: Legea Cultelor; icoanele din scoli si spovedania de la Galati. Acestea au un numitor comun: disputa sensibila intre credinta si dogma.

Cu Legea Cultelor, votata de parlament si promulgata de presedintele Basescu, ne-am lamurit: da dreptul la cenzura in numele unei pudibonderii religioase. Biserica s-a transformat intr-o structura protejata nu doar de Dumnezeu, ci si de legile muritorilor.

In Romania nu mai exista acuzatia de "ofensa adusa autoritatii”, in schimb a aparut "ofensa adusa simbolurilor religioase”. Daca tot discutam in acesti termeni, de ce nu protejam de "ofense” tot ce misca sub Soare? De exemplu, de ce nu incriminam "ofensa adusa simbolurilor culturale”? Sau "ofensa adusa oamenilor cu chelie”?

Ori "ofensa adusa capetelor patrate”? Eventual, putem plusa cu "lezarea demnitatii hotilor-carora-li-se-face-publica-identitatea”. Si tot asa, spre o tara plina de "ofense” si "lezari”.

Pana una-alta, doar Biserica si-a asigurat armura anti-ofensa, toti ceilalti pot fi ofensati pana i-or gasi dracii. Iar armura asta le permite preacuviosilor, la o adica, sa trimita la topit "Decameronul” lui Bocaccio ori "Codul lui Da Vinci”, plus ceva scrieri de-ale pacatosului de Shakespeare. Si nici Biblia n-ar scapa, la o privire mai atenta.

Dar pana sa ajunga la carti, inchizitorii ar avea deja material de lucru: ziarul "Evenimentul zilei”. Publicarea povestii de la Galati, cea cu fetitele spovedite de parintele Gaureanu, poate fi incadrata lejer la "ofensa adusa simbolurilor religioase”. Legea intrata recent in vigoare te condamna si daca scrii ca popa X a venit la slujba in fundul gol, chiar daca tot satul a fost martor la tarasenie.

Si am ajuns la cazul de la Galati. Numai Dumnezeu stie cu precizie ce s-a intamplat in timpul spovedaniei. Spaima prin care au trecut fetitele vorbeste insa despre o limita pe care parintele Gaureanu a depasit-o.

Preotul nu este un macelar de suflete, ci dimpotriva – un om cu har, capabil sa inteleaga sensibilitatile umane. Fara calitati de psiholog, are toate sansele sa transforme spovedania intr-un tsunami sufletesc. Nu toti oamenii sunt pregatiti sa discute despre orice. Mai ales despre ceea ce, in anumite medii sociale, se numeste "ceva rusinos”.

Intr-o alta chestiune delicata, cea privind icoanele din scoli, ar trebui sa gandim de zece ori inainte de a da verdicte implacabile. Toate discutiile publice pe aceasta tema s-au derulat cam asa: cei care vor sa atarne icoane pe peretii salilor de clasa reprezinta Binele, ceilalti sunt Raul.

Intunericul. Diavolul. Cei din prima categorie – majoritari, fara indoiala – ar trebui sa intre insa, o clipa, in pielea celorlalti. Cum o fi sa te rogi la biserica si acasa, cu voia ta, unui Dumnezeu/Allah/Buddha etc., iar la scoala sa te vegheze de pe pereti, fara voia ta, un alt Dumnezeu/Allah/Buddha etc.?

Credinta e dragoste, iar dragoste cu sila nu se poate face. Pe vremuri, activistii necredintei ne indepartau cu forta de biserica, acum activistii credintei vor sa ne bage cu forta in biserica.

De ce trebuie sa ne spuna cineva, mereu, cat de credinciosi trebuie sa fim?

"Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, spunea Andre Malraux. In mod cert nu s-a gandit la talibanism in numele lui Allah ori la exorcizari mortale in numele lui Dumnezeu!