După ratificarea din 2 iulie în Parlamentul Republicii Moldova a Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, alt eveniment de importanță istorică a adus plus-valoare componentei pro-europene a actualului legislativ: este vorba de adoptarea Codul Educației.
Spun asta pentru că documentul adoptat este cu adevărat de importanță excepțională. Educația este cea care contează cel mai mult într-o societate care se dorește suficientă, cu atât mai mult, eficientă și dezvoltată. Cel mai proaspăt exemplu ni l-a oferit, în acest sens recent, Germania care, cu o echipă relativ tânără, a câștigat titlul mondial la fotbal, devenind prima echipă a planetei. L-a câștigat pentru că Germania are de zeci de ani pus în aplicare un întreg sistem de școli, cluburi, academii menite să identifice, să selecteze, să instruiască fotbaliști talentați. Sistemul învață tinerii nu doar să joace fotbal, dar îi motivează să fie învingători, pentru că fotbalul este parte a unei culturi, a unei economii naționale performante.
Multe lucruri care s-au întâmplat în Republica Moldova și au lăsat pecetea grea peste destinul de două decenii provin anume din această sferă a activității umane – educația, mai exact fie spus, din tarele, metehnele de educație, ori chiar lipsa de educație. Nu a putut să fie altfel, fiindcă numai în secolul trecut societatea a trecut prin mari cataclisme care au frânt sistemele naționale înfiripate în domeniu și le-au înlocuit cu altele, diametral opuse ca esență și obiective. Ocupația sovietică din 1940 și 1944 a răzuit din temelie sitemul național de educație. Pornit de la reforma primului domnitor al României moderne, Alexandru Ioan Cuza și continuat după Marea Unire din 1918 de către marii cărturari și organizatori de talie europeană, Spiru Haret și Constantin Angelescu, România a pus bazele unui sistem educațional considerat unul dintre cele mai performante în Europa. Efectele acelui sistem s-au văzut și după distrugerea lui de către sovietici, atunci când discipoli cu patru clase primare românești băteau la cunoștințe absolvenți de zece clase făcute la sovietici. Exemplu viu este tata-socrul meu, Toader Bulat din satul Frumușica, Florești, care la peste nouăzeci de ani împliniți poate recita și azi poeme întregi, poate cânta melodii, declama texte laice și religioase învățate prin anii treizeci ai secolului trecut în școala primară construită în sat în cadrul programului național dezvoltat de Constantin Angelescu, ministru timp de peste cincisprezece ani al Instrucțiunilor Publice în guvernul de la București.
Sovieticii nu numai că au dustrus sistemul românesc de educație, ei au lansat campanii ucigașe îndreptate diabolic spre exterminarea factorilor, gândiți de sistemul românesc, să participe direct ori colateral la educarea și formarea unei personalități culte și instruite. Primii care au fost reprimați de regimul de ocupație sovietic au fost învățătorii, preoții, primarii și oamenii gospodari, familiile înstărite – aresatți, executați, deportați la mii de kilometri. Așa zisul om nou pe care și-a pus scopul să îl formeze sistemul educațional sovietic în condițiile unui regim politic ateist, renegant de tradiții și de proprietate, construit pe mituri ideologice mincinoase și valori false, pe ura de clasă și pe expansionism războinic, trebuie catalogat drept o mare catastrofă umanitară. Rezultatele le culegem astăzi și le vom mai resimți încă mult timp, până când noul sistem, adoptat joi în parlament, va începe să funcționeze. Cele mai grele consecințe lăsate de sistemul sovietic le avem depuse pe caracterul mutilat al indivizilor. El se manifestă, în primul rând, în teama de libertate, drept rezultat al claustrofobiei sociale incubate de regimul sovietic în conștiință câtorva generații de indivizi, regim organizat la rândul lui, pe modelul unui enorm lagăr de concedntrare, de muncă forțată, izolat de restul lumii. Al doilea element este renegarea propriei identități naționale, drept consecință a fricii inoculate de numeroase represalii pentru delict de conștiință, apoi al educației în spiritul așa zisului internaționalism proletar. Al treilea element grav este teama de inițiativa unei întreprinderi, frica de a face ceva fără acceptul statului, a organelor represive, transformarea individului în executor docil, fără viziuni prorpii și opțiuni personale. Al patrulea element lăsat moștenire de sistemul sovietic este ascultarea oarbă de capeteniile regimului, de cel proclamat conducător și de cel ce este promovat prin mijloacele de propagandă, indiferent de faptele și comportamentul acestora. Nu trebuie uitată nici mentalitatea imperială a națiunii dominante în imperiu și rămasă în minoritate după dispariția lui: grupuri naționale frustrate, agresive, incurajate să respingă sistemul de valori al noilor state independente.
Într-o forma sau altă efectele acestui sistem de formare a individului le-am avut în ultimii douăzeci de ani și ceva în Republica Moldova, independentă și suverană de jure. Nu și de facto, prentru că în mare parte, în acești ani, educația și regimul politic de la guvernare de care depindea, nu a suferit schimbări: a fost, cu mici retușări de formă și conținut, același cu cel sovietic. În plus, mediul informațional, care trebuie considerat parte integrantă a educației, a fost cedat altui stat, celui care astăzi a revenit aproape în totalitate la sistemul de pseudo-valori al defunctului stat sovietic. Anume aceste tare de educație au adus la putere în 1994 Interfrontul și în 2001 Partidul Comuniștilor. Primele rezultate ale noului sistem trebuie privite prin prisma a două mari emergențe de interes național: 1. Fixarea limbii române ca element obligatoriu de integrare lingvistică și de comunicare între componentele etnice ale societății, dispersate acum și antagonizate în mare măsură de factori politici externi și interni și 2. Formarea unui membru al societății dotat cu competențe de diferit nivel opțional, pregătit pentru o viață activă în condițiile unei concurențe oferite de spațiul de modernitate național și european. Republica Moldova trebuie să înceteze furnizarea pentru alte națiuni de muncitori la negru, brațe de muncă necalificate și puțin cultivate, cum mai este încă astăzi și cum se dorește să rămână în spațiul eurasiatic, controlat de Rusia.
Astfel, Codul Educației trebuie privit mai puțin ca un document revoluționar. El, desigur este altul, mult mai superior și adecvat condițiilor moderne de formare a personalității decât cel pe care l-am avut până acum. Codul Educației este o platformă de revenire la valorile întrerupte altă dată abuziv și una de continuare, la alt nivel de rigori, a mecanismului de plămădire a aluatului uman autohton. Demnitatea națională, atașamentul la adevăratele valori naționale și general umane, interesul perpetuu pentru cunoștințe, sunt componentele edificatoare ale noului Cod. Căci, la urma urmei, vorba lui Confucius, natura ne aseamănă, educația ne deosebește.
Recomandările noastre
