Umblă vorba prin ţară că Partidul Naţional Liberal ar fi trădat idealurile de dreapta şi moştenirea Brătienilor, aliindu-se cu falanga politică a Antenelor lui Dan Voiculescu, senatorul umanist care a descoperit la bătrâneţe valorile conservatorismului.
Cine nu deplânge acest "anus contra naturii" - formula utilizată recent de Marius Oprea pentru a descrie înţelegerea care a adus pe scena politică Alianţa de Centru-Dreapta -, evident, se bucură. Există două feluri de a fi fericit în prezenţa spectacolului de echilibristică oferit de saltimbancii PNL-PC. Primul e de o sinceritate bufă şi animă sufletele celor care răsuflă uşuraţi că, în sfârşit, ideologiile se structurează pe scena politică românească. Al doilea e amnezic-pervers şi respiră prin toţi porii a retorică democrat-liberală: ce bine că stânga se regrupează şi rămâne partidul preşedintelui Băsescu unicul purtător al stindardului dreptei.
Controversa polarizării politice iscată de alianţa dintre PNL şi PC (una ce ar putea fi urmată de un nou pact al principiilor şi verticalităţii între PDL şi UNPR) obligă din start raţiunea să sucombe: carevasăzică, stânga şi dreapta sunt criterii curente de analiză în gândirea politică românească, deşi mai nimeni nu le-a simţit vreodată prezenţa. Nu-i bai, după o sută de ani tot la Caragiale rămânem: noţiuni admirabile, sublime, doar că lipsesc cu desăvârşire. Pentru românul mediu statistic, diferenţa dintre Marian Oprişan şi Gheorghe Falcă nu se structurează în termenii unor proiecte concurente despre economia de piaţă, statul social şi dilema "cotă unică - impozitare diferenţiată".
În locul subiectelor importante transformate în gargară de inabilitatea politicienilor de a propune şi altceva decât eterna jelanie "cine are mai multă dragoste faţă de cetăţean şi stat", românii au ales în ultimii douăzeci de ani, ca unică normă de diferenţiere, criteriul corupţiei. Iată concluzia aşezându-se simplu: toţi sunt o apă şi-un pământ. Nu e vina românului mediu statistic că lucrurile stau aşa, deşi absenţa societăţii civile la negocierile despre cum ar trebuie să arate România postcomunistă a permis partidelor să zburde în voie pe pajiştea ideologică, reclamând tot felul de identităţi mincinoase fără a face minima dovadă a coerenţei doctrinare. Cuvinte mari pentru o politică meschină!
Trendul nu e nicidecum nou, la fel cum moştenirea Brătienilor n-a făcut niciodată prea mulţi purici în replica postdecembristă condusă astăzi de Crin Antonescu. Ca o paranteză, credeţi că s-a gândit cineva la Constantin Titel Petrescu când Partidul Social Democrat al lui Sergiu Cunescu a ales să spele imaginea PDSR în 2001, optând pentru o "fuziune" venită la pachet cu dispariţia istorică? Pentru că n-au ştiut niciodată să fie partide şi să-şi formuleze strategiile în faţa electoratului, nu deasupra sa, formaţiunile politice româneşti au eşuat într-o ciorbă identitară a cărei temperatură s-a modificat doar sub impactul guvernării. În anii ’90, în prezenţa partidului-stat FSN se striga "dictatură" cu aceeaşi voluptate prezentă astăzi în discursul celor care avertizează că Traian Băsescu e "mână de fier".
Oare CDR-ul n-a fost tot o alianţă contra naturii, una atât de evident împotriva firii încât guvernarea rezultată sub preşedinţia lui Emil Constantinescu s-a prăbuşit din cauza incapacităţii de a răspunde nevoilor propriului electorat (anticorupţia şi anticomunismul)? Oripilează mai mult pactul PNL-PC decât tăcerea complice a lui Radu Câmpeanu cu puterea fesenistă din zorii pluripartidismului autohton? Oripilează mai mult trădarea idealurilor de dreapta decât pirueta demnă de "Spărgătorul de nuci" a domnului Băsescu în relaţia reevaluată cu "şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase", actualul partener de guvernare şi modernizare a României, Gabriel Oprea? Cât anticomunism e în partidul care se aliază fără regrete cu Dan Voiculescu? Şi câtă anticorupţie e în formaţiunea care şterge cu buretele propria imagine despre generalii, cu două sau patru stele, aflaţi odată în solda lui Adrian Năstase?
Modernizarea statului cu soluţiile de "dreapta" sau de "stânga" ale actualei clase politice? Nu, mulţumesc! Toate aceste prescurtări ale bunului-simţ pe care le numim partide ar reevalua şi mâine Partidul Comunist Român dacă ar şti că pot beneficia de votul celor 72% dintre românii care cred că statul ar trebui să asigure locuri de muncă. Sau al celor 52% care susţin că ar trebui să planifice economia. Sau al celor 44% care cred că ar trebui să stabilească preţurile şi să repartizeze locuinţe. Aşa arată alba-neagra în ţara în care circulă o poveste cu Albă-ca-Zăpada. Apropo, o fi de dreapta sau de stânga? Şi i-o fi moştenind pe Brătieni sau pe Adrian Păunescu?
Recomandările noastre
