Dragi lupi, adică daci, nu au intrat zilele în sac şi cu răbdare se trece marea, până una-alta eu vă spun un dacic: "Să fiţi sănătoşi!" asta era urarea la daci, nu "La mulţi ani!", se pare cu atât mai potrivită în timpurile acestea de pandemie.
Dacii erau nemuritori, nu contează câţi ani trăiau pe lumea aceasta, sau în Ţara lui Zamolxe, sau aiurea. Timpul nu conta... nu se grăbeau, nu se îmbulzeau, făceau lucrurile bine şi la timpul lor, aveau certitudinea eternităţii! Nu le era frică de moarte, deloc, ba chiar se bucurau, obicei bun şi demn, care îi întăreau pe cei rămaşi să-şi amintească numai lucruri bune şi vesele despre cei plecaţi la Zamolxe.
Acum cu voia domniilor voastre, aici, pe ruinele marelui castru roman „Fulmen” şi aproape de misterioasa Rumi Dava, la un foc bun şi aspru de buturugi răşinoase de brad, o să mă uit la filmul „Dacii”, nu mai ştiu pentru a câta oară, capodopera lui Sergiu Nicolaescu. Cred că mai toţi actorii din film sunt duşi în Paradis să-l delecteze pe Bunul Dumnezeu cu geniul jocului lor. Dar sunt nemuritori atâta vreme cât cineva îşi mai aminteşte de ei.
Să ne amintim de actorii noştri, de regii noştri, (de ce le spunem voievozi?) de oamenii noştri importanţi, de la Vuia la Iorga şi de la Eminescu la Eliade, de războaiele în care am învins şi de războaiele pe care le-am pierdut. Este greu să fii român, urmaş ai lupilor – îmi spune un nepot din Canada. Da, este greu să ştii cum este şi să rămâi român, dar, sprijiniţi-vă pe Eminescu, nu puteţi greşi!
Recomandările noastre
