DW: Europa între sentimentalism și ambiție imperială

Criza europeană se vede și în premiile decernate. E mereu ceva consolator într-un premiu care răsplătește un lucru eșuat în viața practică. Acesta pare a fi și cazul Marelui premiu al Presei Franco-Germane, decernat anul acesta filosofului Jürgen Habermas ca omagiu adus întregii sale opere și angajamentul său în favoarea unei Europei unite. Într-o Europă a politicilor de austeritate nu omul de finanțe Wolfgang Schäuble este celebrat, ci intelectualul care luase partea Greciei, considerând că guvernul german ”a irosit într-o noapte întregul capital politic acumulat timp de o jumătate de secol” (The Guardian). Jürgen Habermas s-a implicat cu insistență în dezbaterea europeană, cerând mai cu seamă germanilor să consimtă la o împărțire a prosperității lor. Premiul vine așadar să răsplătească componenta ideală a viziunii sale, chit că ea nu prea are șanse să se realizeze.

Și de altfel miezul ”ideal” a stat și în centrul discursului lui Habermas ținut în fața a 400 de invitați: ”Nu-mi explic cum își poate imagina guvernul german că-i poate convinge pe partenerii săi să facă o cauză comună în chestiunea migrației sau comerțului exterior atunci când el însuși face obstrucție în această problemă vitală care este reforma zonei euro” (http://pfaj.eu).

Idealismul socialist al lui Jürgen Habermas este însă cel puțin la fel de greu de înțeles ca speranța guvernului de la Berlin de a-i convinge pe cehi și unguri să primească refugiați. De ce ar consimți țările nordului la o redistribuire a veniturilor în beneficiul celor precari?

Ar trebui să existe o rațiune puternică, una evidentă tuturor, căci așa numitele ”egoisme naționale” sau - în sensul lor elementar - ”egoismele” însele sunt chiar motoarele progresului economic. Avem câteva exemple istorice remarcabile prin radicalitatea lor. În istoria românească, de exemplu, reforma agrară înfăptuită după Primul Război Mondial a fost gândită și consimțită de o elită care înțelesese că participarea maselor de țărani fusese hotărâtoare și că progresul națiunii pretinde emanciparea economică a țărănimii. Reforma care a însemnat de fapt o expropriere masivă a marilor proprietari și o redistribuire pe scară largă a resurselor funciare avea o rațiune care părea tuturor evidentă. Egoismele de clasă fuseseră depășite de o rațiune mai înaltă. Or, federaliștii europeni din aripa stângă de astăzi - chiar dacă pretențiilor lor nu sunt atât de radicale - cer abandonarea egoismelor naționale fără ca o rațiune europeană să fie tuturor la fel de evidentă și necontestabilă.

Generozitatea ca atare nu poate fi invocată cu seriozitate (poate doar în logică religioasă) și tocmai de aceea discursul acesta eurofil al stângii pare naiv. Pe versantul celălalt, în schimb, federaliștii de dreapta par opresivi, așa cum acuzase Habermas apărând poziția guvernului de stânga de la Athena. Programul de austeritate impus Greciei, spunea filosoful în 2015, ”nu poate fi înțeles decât ca o pedeapsă aplicată unui guvern de stânga” .

Rămâne întrebarea: care este rațiunea în numele căreia statele Europei s-ar simți îndemnate să împartă povara și să renunțe la o parte din privilegiile lor? Statele din Europa Centrală au înțeles primele dificultatea unui răspuns și se grăbesc să acționeze în consecință, cu alte cuvinte trag concluzii din ceea ce pare a fi egoismul fundamental al lumii în dimensiunea lui temporală. Câtă vreme țările occidentale nu au abandonat cu totul perspectiva națională, fostele țări comuniste nu se simt deloc chemate să facă ele pasul hotărâtor.

S-ar putea totuși obiecta că există ”o rațiune europeană” și că despre ea au vorbit mulți inclusiv noul campion al europeismului, Emmanuel Macron. În realitate ea poate fi redusă la o schemă simplă: Europa divizată nu ar face față marii competiții globale și ar fi nevoită (dacă nu a făcut-o deja) să cedeze inițiativa devenind, încetul cu încetul, o zonă de mâna a doua. Sună în aparență convingător, dar în realitate este o pură abstracțiune, atât pentru germanul prosper, cât și pentru românul sărac. Căci în termenii vieții democratice, în care contează sentimentul omului obișnuit cu aspirațiile sale personale, viziunea grandioasă a Europei ca protagonist global nu are niciun sens. Cetățeanul prosper al nordului e mulțumit de actuala ordine a lucrurilor, iar cel din sudul sau estul sărac se simte prea neînsemnat ca să nutrească ambiții de importanță globală. Nu degeaba i s-a reproșat lui Macron că are înclinații autoritare, căci proiectul lui de ”suvernitate europeană” are ceva imperial, conține în el un ingredient care nu se împacă deloc cu psihologia democrațiilor recente.

Prin urmare e clar că ceva nu merge: Europa pare să depindă pe un versant de o sentimentalitate naivă, iar pe celălalt de o ambiție imperială de esență nedemocratică.