Pe fondul unei grave crize economice, reacția ayatollahului Ali Khamenei la moartea celor 176 de morți în catastrofă și a celor 80 de morți la funeraliile lui Soleimani este semnul unei grave crize de regim.
Un editorial al lui Hamid Enayat, analist și scriitor iranian, pentru La Tribune.
În mijlocul unei crize fără precedent și după doborârea avionului ucrainea, liderul religioa suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a ținut predica la rugăciunea de vineri 17 ianuarie, pentru prima dată în ultimii opt ani.
Pe 18 ianuarie, Jahan-e San’at, unul dintre ziarele oficiale din Iran, a apreciat că prezența lui Khamenei reprezenta „o încercare de reconstrucție psihologică a societății”, adăugând: „Nivelul de stress era foarte mare în rândul oamenilor (...); realibilitarea psihologică a fost principalul obiectiv al conducătorului nostru”.
Totuși, rostul implicit al acestui discurs a fost de a ridica din bernă moralul forțelor regimului.
„Astăzi, încrederea dintre guvern și popor a atins punctul său cel mai de jos. Dacă un asemenea eveniment fără precedent (doborârea avionului) s-ar fi produs în altă parte a lumii, numeroși ofițeri ar fi fost arestați, în timp ce alți înalți oficiali ar fi demisionat din funcțiile lor”, scria ziarul Arman pe 18 ianuarie.
Spre surpriza generală, la patruzeci de minute după predica de la rugăciune, Khamenei a evocat această enormă tragedie de amploare internațională drept „o mică problemă” care a zguduit lumea întreagă.
Nu a prezentat scuze pentru că a ordonat tragerea a două rachete asupra aparatului comercial ucrainean, care au dus la moartea a 176 de pasageri și membri ai echipajului, după cum nu și-a asumat nici cea mai mică responsabilitate pentru această „eroare umană”.
Mai degrabă i-a elogiat pe comandanții Gardienilor Revoluției pentru că „au explicat opiniei publice cum s-au petrecut lucrurile și pentru că au spus adevărul”.
În ceea ce privește incompetența forțelor aflate sub comanda sa, el a acuzat „inamicul” că „a sfidat Pasdaranii” (Gardienii Revoluției) ridicând această problemă, dat fiind că principala responsabilitate a Gardienilor este să apere teocrația în Iran.
Motivul pentru care liderul suprem nu îi menționează pe responsabilii tirului cu rachete este extrema slăbiciune și vulnerabilitate a regimului său, care nu permite nici o concediere sau critică publică la adresa unui înalt responsabil al Gardienilor.
Deși această reacție ar fi simplă și nu ar costa nimic, dictatura religioasă din Iran este atât de puțin sigură de ea însăși încât nu și-o poate permite de teamă că orice semn de slăbiciune ar putea sfârși prin a spori îndrăzneala tinerilor și a încuraja opoziția populară.
Prim-vicepreședintele Es’hagh Jahanguiri a descris astfel situația tensionată din Iran:
„Țara (a se citi regimul iranian) este într-o situație sensibilă și critică. Putem afirma cu toată certitudinea că în cursul ultimilor patruzeci de ani țara nu a fost niciodată confruntată cu provocări atât de mari, într-un moment în care capitalul social și încrederea publică au scăzut. Șocul provocat de racheta care a lovit avionul comercial a pus în pericol securitatea psihologică și socială a populației.”
Președintele Hassan Rohani a evocat și el situația complexă, declarând pe 16 ianuarie:
„În calitate de șef al Consiliului Suprem de Securitate Națională, mă ocup de lucrurile cotidiene. Un glonț face diferența între război și pace și, după cum probabil știți, un glonț poate provoca războiul.”
Prin „război”, Rohani înțelege ridicarea populară în Iran și revolta insurgenților din Irak și Liban împotriva forțeloraflate sub comanda iraniană.
În predica sa, Khamenei a afirmat că tinerii care au manifestat împotriva doborârii avionului sunt rodul presei iraniene înșelătoare.
Pentru el, adevăratul „popor iranian” este cel care a asistat la funeraliile lui Qassim Soleimani și nu cei care au protestat față de doborârea avionului.
El a mai declarat că aceia care au strigat „Nici Gaza, nici Liban, îmi dau viața pentru Iran” nu sunt gata să-și sacrifice nici viețile nici interesele.
Aceasta, în condițiile în care, cu ocazia manifestațiilor de la jumătatea lui noiembrie, peste 1500 de protestatari au fost uciși.
În concluzie, disprețul lui Khamenei pentru pierderea a 176 de vieți nevinovate în doborârea avionului ucrainean, ca și moartea tragică a 80 de persoane la Kerman, călcate în picioare de mulțimea compactă care a participat la funeraliile lui Soleimani creează imaginea unui regim în declin, aflat în fața revoltei care clatină Iranul și întreaga regiune.