Ca gazetar al Istoriei, firește, nu istoric, ar fi prea plicticos, m-au pasionat și mă pasionează Loviturile de stat, momente în care Presa are de-a gata toată materia necesară pentru o succesiune infinită de Breaking news-uri:

 De la luarea cu asalt a sediilor simbolice ale Puterii pînă la răsturnările de situație, cauzate de intrarea în joc a neprevăzutului.

Se înţelege, în aceste condiţii, că vineri noaptea spre sîmbătă, aflînd, graţie unui telefon primit din SUA, că-n Turcia are loc o lovitură de stat, am dat fuga la televizor şi am trecut pe rînd prin toate televiziunile străine. Evident, mai întîi m-am oprit la televiziunile de ştiri de la noi. Am luat-o imediat la fugă, speriat de diletantismul complet al relatărilor şi comentariilor. Fiind vineri noaptea tîrziu, în redacții se găsea ca de obicei plevuşca. E vorba de fătucele şi guguştiucii care lucrează la o televiziune „pe încercate”, altfel spus, pe degeaba sau doar ca să le vadă mama la televizor. Transmiteau în direct pe televizorul meu: CNN, Euronews, France 24, Bloomberg, Rusia Today şi CCTV. Ultima, televiziunea de stat internaţională a Chinei, apelase la corespondentul de la Madrid ca să relateze despre lovitura de stat de la Ankara, pentru chinezi Madridul şi Ankara fiind cam acelaşi lucru.

M-au interesat, pe lîngă Russia Today (excelent la faţa locului), posturile occidentale.

Din urmărirea lor, prin trecerea ţînţărescă de la un post la altul, am remarcat următoarele:

1) Deşi se presupune că ar fi trebuie să aibă echipe în Turcia, nici un post occidental nu transmitea în direct de la faţa locului relatările reporterilor, ci filmuleţe şterpelite de pe Internet.

2) Ore întregi posturile occidentale n-au adus nimic nou faţă de burtiera iniţială: An attempted military coup is underway (O tentativă de lovitură de stat militară e în desfăşurare).

În consecinţă, toate posturile tv occidentale au apelat la formula tipică televiziunilor de ştiri de la noi: Convocarea părerologilor pentru a comenta ce se întîmplă.

3) Cu excepţia Casei Albe, pînă la aterizarea lui Recep Erdogan la Instanbul, primit mai ceva decît Nicolae Ceauşescu, pe vremuri, la întoarcerea dintr-un turneu african, nici o cancelarie occidentală, nu s-a exprimat. Pe cristoiublog.ro, am postat sîmbătă dimineaţa, în regim de Breaking news, un text care mărturisea uluirea mea în faţa reacţiei occidentale.

În Turcia, ţară membră a NATO, aliat strategic al SUA, avea loc o Lovitură de stat militară.

Lovitura era îndreptată împotriva preşedintelui legitim ales prin – vorba americanilor – scrutin liber şi corect. Şi dacă ar fi fost vorba de Rusia, Casa Albă şi cancelariile occidentale erau obligate să reacţioneze imediat denunţînd tentativa de lovitura antidemocratică şi anunţîndu-şi sprijinul pentru preşedintele ales.

Aşa ceva nu s-a întîmplat.

Casa Albă a dat un Comunicat din care rezultă că preşedintele e la curent cu ce se întîmplă în Turcia.

Cancelariile occidentale n-au zis nici pîs.

Mă refer imediat la perioada de pînă la ieşirea turcilor în stradă şi revenirea în forţă a lui Erdogan.

Ştiţi unde am mai întîlnit aşa ceva în Istoria modernă?

În cazul Loviturii de stat din Chile din 11 septembrie 1973, cînd preşedintele Salvador Allende, ales în chip democratic, a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară iniţiată şi pilotată (au apărut între timp sute de dovezi oficiale!) de CIA. În cazul tentativei de lovitură de stat din Turcia comportării ciudate a liderilor occidentali li s-au adăugat comentariile din studioul televiziunilor planetare:

1) Toate comentariile, fără excepție, n-aveau nici o îndoială că Erdogan e Istorie, dacă nu chiar cadavru.

2) Toate îşi stăpîneau cu greu satisfacţia faţă de răsturnarea lui Erdogan.

3. Manipulări grosolane, posibile tocmai prin absența de la fața locului și preluarea de pe site-uri a tot felul de așa zise informații:

a) Că Erdogan a cerut azil politic în Germania (Dictatorul a fugit cu elicopterul!)

b) Că turcii au ieşit în stradă pentru a-i aplauda pe militari.

Ştim deja sfîrşitul telenovelei din Turcia.

Preşedintele Recep Erdogan a revenit la Putere graţie uriaşului sprijin popular.

Întreaga lume a luat cunoştinţă de ieşirea în stradă a turcilor pentru a bloca tancurile cu mîinile goale, la chemarea lui Erdogan prin Facetime. Cel puţin ca imagine (contează altceva în lumea de azi?!), tentativa de lovitură de stat militară a eşuat datorită Poporului turc, care a ieşit în stradă de dragul lui Erdogan.

Care Erdogan s-a comportat mai ceva ca Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului:

Vînat de puciști, el s-a dat peste cap, riscîndu-și viața, pentru a se adresa Poporului iubit. Mai mult, deși aeroportul din Istanbul era în în mîinile puciștilor ( așa se zicea!), el a aterizat fără să se gîndească o clipă c-ar putea fi arestat sau chiar împușcat.

Ce lider occidental îl poate concura? Francoise Hollande, dat în gît de fosta metresă? David Cameron, care a pierdut un Referendum pe care-l convocase fiind sigur că-l cîștigă?

Sîmbătă seara, tot televiziunile planetare au umplut spaţiul mediatic cu secvenţe din Spectacolul dat de Turcia. Trăiască Erdogan, Mîntuitorul! Moarte trădătorilor!

Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu Turcia pe plan intern şi extern dacă Lovitura de stat reuşea. De altfel, în Istorie se evită jocul Ce-ar fi fost dacă?

Ştiu însă sigur ce se întîmplă acum, după eşecul Loviturii de stat militare. Erdogan a devenit unul dintre cei mai puternici conducători din Istoria Turciei de la Ataturk încoace.

O putere dată – atenţie! – nu de controlul dictatorial ferm asupra instituţiilor de forţă, ci de suportul popular. De ce au ezitat occidentalii să denunţe Lovitura de stat militară imediat după ce puciştii au anunţat c-au dat o lovitură de stat militară?

Pentru că toate cancelariile Marilor Puteri Occidentale au fost de partea puciştilor şi nu a lui Erdogan!

Nu ştiu dacă americanii au fost implicaţi, cum sugerează oficialii turci. Ştiu însă că nu întîmplător Casa Albă s-a solidarizat cu Erdogan abia după ce-a fost clar că puciştii au pierdut.

Preşedintele turc e cel mai incomod aliat al Occidentului. Nu atît prin derapajele sale de la democraţie, cît mai ales - dacă nu chiar mai ales – prin viziunea sa asupra unei Turcii care trebuie să revină la Măreţia Imperiului Otoman de altădată, cînd turcii – vorba unui neo otomanistfăcea Europa să tremure, cînd, așa cum ne-a arătat serialul Suleiman, turcii aveau o civilizație de invidiat. Erdogan şi alţii din jurul lui consideră că Ataturk a dat o lovitură cumplită Turciei interzicînd glorificarea Imperiului Otoman.

Gloria Imperiului Otoman a fost însă Gloria Islamului.

Prin urmare, preşedintele Erdogan a urmărit şi urmăreşte, cu o rară determinarea, transformarea Turciei în:

1) Un mare actor pe plan regional şi chiar mondial după modelul Imperiului otoman.

2) Un lider al Islamului chiar dacă e vorba de un islam mai puţin radical decît cel al terorismului islamic.

America, Marile Puteri Europene vor desigur o Turcie aliată în această zonă a lumii.

Vor însă o Turcie care să facă jocurile lor, ale Americii, ale Marilor Puteri.

Or Turcia, prin Recep Erdogan, vrea şi ea un loc la masa Marilor Puteri şi nu undeva, în bucătărie. Pînă acum Erdogan era strîns de testicule cu ameninţarea din partea Armatei.

De fiecare dată cînd se discuta pericolul islamizării sub conducerea lui Erdogan, politicienii occidentali, în frunte cu politicienii americani, ziceau:

Nicio problemă.

În Turcia, Armata e garanţia laicităţii.

În ultimul timp, după Justiție, după ONG-uri, după Presă, Erdogan a început să cureţe şi Armata de ceea ce el numeşte Structura paralelă a lui Gulen.

Armata turcă e însă un organism viu, autonom, greu de transformat într-o baclava, mai ales datorită aurei de garant al laicităţii în statul turc.

Tentativa de lovitură de stat a scos din joc Armata ca garant pentru americani că Turcia n-o ia razna: 1) A pus-o în conflict cu Poporul. 2) A obligat-o să tragă în Popor.

Cu aproape 300 de morţi pe conştiinţă, față-n faţă cu un Erdogan care, cel puţin ca imagine, a supravieţuit fizic şi politic graţie incredibilului sprijin Popular (turcii au ieşit să-l apere cu mîinle goale împotriva tancurilor!), Armata s-a predat lui Recep Erdogan. Și nu oricum, ci dezbrăcată pînă la chiloți.

S-a anunțat deja cifra de 6000 de militari arestați pentru implicarea în tentativa de puci.

Cine garantează că printre cei arestați la ordinele lui Erdogan ( ce temeiuri legale or fi?) nu se numără și mulți ofițeri care s-au opus pînă acum dictaturii lui Recep Erdogan.

Arestărilor le vor urma epurările și evident promovările oamenilor lui Erdogan.

Cine să-l mai rețină pe Sultan să nu-și transpună în practică visul de a deveni un nou Mahomed al IIlea pentru otomani?

Profitînd de momentul astral pe care-l trăieşte, nu se va da în lături să lichideze tot ce i se opune, exploatînd crima care e Lovitura de stat.

După Brexit, dacă nu chiar înaintea Brexitului ca importanţă, eşecul Lovituri de stat din Turcia e unul dintre evenimentele majore pentru Istoria Europei și chiar a Lumii. Comentatorii occidentali lucizi avertizează asupra provocărilor care se succed înspăimîntător în ultima vreme: Cucerirea Crimeii, Prăbuşirea Ucrainei, Valul de imigranţi, Atentatele teroriste, Brexitul, eşecul lovituri de stat din Turcia.

La asemenea provocări istorice e nevoie de oameni istorici.

Are Occidentul astfel de oameni?

Mă îndoiesc.

Îmi poate arăta cineva vreun om istoric printre liderii europeni de azi?!