- Domnule avocat, eu vreau să-i bag pe ăștia la pușcărie, nu mă las. Mai ales pe profesor. - Dar tocmai ne povesteați că v-a salvat viața. - Și ce-are a face? Viața-i viață, mi-a dat-o Dumenezeu, nu el. La pușcărie! - Povestiți-ne ce s-a întâmplat. Omul era foarte agitat și își muta ochii, întrebător, la avocatul din fața lui și la câteva hârtii mototolite și transpirate de sudoarea mâinilor.

- Mai bine să vă povestească băiatul lui Teodorescu, că el se pricepe la vorbe. Zi-le, Valeriu, despre taică-tu. Și despre cei 80.000 de euro pe care îi vrei înapoi. 

Valeriu Teodorescu avusese un tată plin de bani și de influență. Dar în viață nu poți să le ai chiar pe toate, așa că soarta cea crudă îl lovise cu o boală ce-i usca un important organ al corpului, obligându-l la un transplant urgent dacă voia să mai trăiască.

Aflase absolut întâmplător că moartea îi dă târcoale, dar treburile urgente și importante aveau mai multă nevoie de el, decât un amărât de organ care, din nu știm ce motiv, nu voia să-și mai facă treaba.

- Traiane, arăți cam rău. Ce-i cu tine? Îl întrebase un prieten într-o zi. - Sunt bine. Prea mult stres și oboseală. Am nevoie de o pauză.

Numai că pauza mult așteptată a fost definitivă – a căzut ca secerat într-o dimineață, cu mâna pe portiera mașinii.

- Cădere de calciu, își dădeau cu părerea pricepuții din jur.

Mai degrabă era o prăbușire a organismului care începea să cedeze. Domnul Traian Teodorescu se enerva întotdeauna când cineva îi stătea în cale. Iar în dimineața aia chiar avea un contract important de semnat.

Până l-au așezat în salvare, era deja conștient și își căuta nervos telefonul ca să anunțe că întârzie.

- Trebuie să sun la birou. Unde e telefonul meu? - A fost predat familiei, i-a răspuns asistenta.

Cui îi păsa de întâlnirea lui sau de contract? Sigur nu asistentei de pe salvare, care îl privea cu o față dureros de batjocoritoare – alt înfumurat plin de bani, care vreau covorul roșu pe scările spitalului.

- Nu te mai mișca atât, domnule, că te leg.

Domnul Traian Teodorescu era roșu de furie. Nici ceas la mână nu avea, iar pentru el a nu ști în ce moment al vieții se află era o chestiune de neconceput. Ajuns la spital, vedea perindându-se pe lângă el diverse capete preocupate și halate albe ce încercau să-și dea cu părerea, mai înainte să-i facă vreo investigație.

În final, și-a făcut apariția și un individ înzestrat cu o căpățână cât China, căruia toată lumea îi spunea dom, profesor. L-a privit cu calmul și nepăsarea cu care un chirurg taie un picior și i-a spus :

- Domnule, nu ești bine deloc. În zece minute intri la RMN dar, dacă se confirmă bănuiala mea, ai cam încurcat-o. Știu că n-ar trebui să- ți spun direct în față, dar ăsta e stilul meu. Te vei obișnui.

Duduiala și zgomotul infernal din burta aparatului RMN parcă vesteau deja o tragedie: domnul Traian Teodorescu avea cancer și o nevoie urgentă de transplant.

Judecând după fața celui care citea rezultatul, puteai crede că bolnavul trăise dincolo de limitele pe care medicina le trasase pentru boala lui.

- Domnule Teodorescu, va trebui să vă internăm. Criza pe care ați avut-o de dimineață, din păcate, se va repeta. Sfatul meu este să vă încheiați socotelile pe la firmă și să veniți să locuiți la noi. - Ce vorbești, domnule, aseară n-aveam nici pe dracu, iar acum îmi spui să îmi fac groapa? - Vai, dar n-am spus așa ceva. Din fericire, un transplant ar rezolva toată problema. Totul e să se facă la timp. - Și cine vă oprește să-l faceți la timp? - Banii, domnule, banii. Și, desigur, numărul mic de donatori. Omul superior, ca și imbecilul, mor de aceeași moarte. Important e să o plimbi cu zăhărelul până uită de tine. Dacă n-ai zăhărel, apare coliva!

Domnul Traian Teodorescu începea să înțeleagă- avea cancer. Dar nu din ăla rău care te omoară, ci unul care îți mai dă o șansă.

Din nou, în jurul lui roiau halate albe. De data asta îi asculta fără să-i audă și îi privea fără să îi vadă. În mintea lui făcea deja calcule: 10.000 acolo, 5.000 în partea cealaltă, 30.000 la profesor și 25.000 la cei care se ocupau să ajungă repede organul. Să meargă afară l-ar fi costat mult mai scump și parcă nu merita să arunce cu banii pe fereastră. Cu aerul unui om obișnuit să fie temut și ascultat, a cerut să vorbească cu șeful de secție:

- Plătesc, vreau să vină să mă vadă șeful de secție. - Domnul profesor are cursuri la facultate. Va veni mâine. - Mișcați-vă mai repede. Nu mai am mult timp la dispoziție.

Domnul Traian Teodorescu a cerut să nu fie singur în salon. Așa îl sfătuise infirmiera care îi schimbase hainele :

- Dacă vrei să nu o iei razna, cere să stai cu cineva. Ascultă la mine ce-ți spun, că de 20 de ani schimb plosca de sub pat și duc cadavre la morgă- în secția asta moartea bate să rupă ușile. Dacă nu te găsește singur, se sperie și caută pe altul.

S-a trezit aruncat într-o încăpere ce mirosea deja a colivă și parastas. Într-unul din cele două paturi respira o grămăjoară de om, acoperită cu o pătură de spital.

- Tu cine ești? - Traian Teodorescu, i-a răspuns sec. - Eu sunt Pavel.

Rostind aceste ultime cuvinte, omul a început să tremure și parcă îi simțeai durerea privindu-l cum își înăbușă suferința în perna cocoloșită și fierbinte. Pavel aștepta de șase luni organul salvator.

Suferința îl stâlcise și doar ochii mai păstrau amintirea chipului curat de odinioară. Era primul pe lista de așteptare, doar că niciun viitor mort nu părea să fie dornic să-și doneze organele. S-a bucurat că avea companie. Domnul Teodorescu venise, însă, cu alte gânduri. Trebuia să facă rost, cu orice preț, de organul mult dorit. Și asta repede! Aflase și el că Pavel era următorul pe listă și murea de ciudă că viața nu avea o listă de priorități.

- Țăranul ăsta tâmpit și sec e înaintea mea, dacă poți crede, se văita într-o zi la telefon, crezând că Pavel doarme. Dar Pavel nu dormea și era mai hotărât ca niciodată să nu lase pe nimeni să-i fure dreptul de a trăi. Se gândea chiar să anunțe poliția, dacă va fi nevoie.

Știa și el prea bine de mafia organelor, iar cu oamenii ăia e greu să te pui. Pentru bani făceau orice, chiar orice. Și-a înfrânt pornirea de a-l sugruma pe domnul Teodorescu, gândind că ar fi mult mai util să-l aibă ca prieten. N-a prea reușit la capitolul prietenie, dar s-a dovedit a fi priceput la tratativele cu vânzătorii de organe. Domnul Teodorescu nu se mai ascundea de el, trimițându-l chiar să dea o parte din bani celor care făceau trafic cu viața.

Pavel înregistra tot, nota tot. Cu complicitatea unei asistente transferase pe un stick toate filmulețele în care domnul Teodorescu oferea bani și lucra la scheme complicate ca să poată demasca întreaga filieră. Ce să mai, o anchetă în adevăratul sens al cuvântului.

Domnului Teodorescu așteptarea i se părea lungă și, din pricina asta, era veșnic nemulțumit :

- Pavele, ăștia își bat joc de mine pe banii mei. - Cât le-ai dat până acum? - 80.000 de euro.

Acum avea înregistrată și recunoașterea. Ce fraieri sunt oamenii ăștia cu bani! Numai să îndrăznească să trăiască înaintea lui! Pusese toate probele compromițătoare într-un plic, cu adresa DNA -ului trecută la destinatar.

Și, cum nimic nu este fără sfârșit, iată că a sosit și ziua mult așteptată- un tragic accident în care tatăl și unul dintre copii erau în moarte cerebrală. Domnul Teodorescu primise aceste informații, deși erau confidențiale și nu-și putea stăpâni nerăbdarea.

- Dă, Doamne, să fie de la copil. Pavele, îți dai seama? Încă 50 de ani mai trăiesc. Ce-ai, mă, nu te bucuri pentru mine? Lasă că vine și al tău. - Cum dracu să nu mă bucur? Dai bani, stai în față.

Nu ieșise chiar cum spera domnul Teodorescu – avea să primească organul unui bărbat de 64 de ani.

- Dar e mai bătrân ca mine. De ce nu ia de la copil ? - Familia nu și-a dat încă acordul. Nu aveți timp să vă gândiți.

În ceasul greu al deciziei, ai vrea să existe o voce fermă, care să hotă- rască pentru tine. Numai că, în cazul domnului Teodorescu, acea voce a dat greș:

- Aștept copilul, nu vreau organe de bătrân în mine. - S-ar putea să vă pară rău, a fost un om sănătos. - Pavele, ia-l tu. Să fii sănatos și să ne vedem cu bine.

La naiba, Pavel trimisese deja plicul la parchet. Măcar să nu-i aresteze pe toți până nu termină cu transplantul. Nu era pregătit pentru scenariul ăsta.

Domnul Teodorescu încă spera. Și avea dreptate să o facă – în câteva ore aveau să fie prelevate și organele băiatului, familia acceptase. Ce oameni buni! Așteptarea îl chinuia. De ce dura atât? Simțea că i se scurge viața cu fiecare secundă. Și organul mult dorit nu mai venea. Oare ce s-o fi întâmplat?

Un accident? Alt accident? Cum adică mașina care aducea organele s-a răsturnat? Și eu ce fac? Să ia de la alții, nu mă interesează!

Moartea e șireată și niciodată nu îți dă de știre că te-ai sfârșit. Domnul Traian Teodorescu a intrat întro criză greu de controlat și, în 12 ore, organismul îi cedase. Inima s-a luptat cel mai mult, dar în final, și ea i-a spus adio.

În timpul ăsta, Pavel începea să își revină după operație. Îl aștepta o viață lungă în față.