Îi creștea inima cât turla bisericii când vedea cum se înalță casa Domnului, zi de zi tot mai sus până la nori.

 Hotărât lucru, avea har divin! Preschimba rugăciunile și nevoile credincioșilor în arginți pe care-i topea la temelia și ctitorirea bisericii pe care avea să o păstorească.

Cutia de donații era un fel de lampă a lui Aladin pe care o freca cu vorbe alese, ca să convingă toți păcătoșii ce-și doreau mântuire. Iar mântuirea nu-i deloc ușoară. Îți mistuie sufletul de nu te căiești sincer și nu-i dai ascultare preotului întru toate.

Părintele Anton era un stâlp bine înfipt în ierarhia bisericească. Cuvântul lui mișca talere grele, iar faptele îl ridicaseră pe culmile speranței de a ajunge mare conducător de biserici. Se spovedeau la el mai-marii orașului, înalți magistrați, funcționari cu avere, indivizi fugăriți de Codul Penal și, în general, orice om cu influență sau cu potențial.

Cu umilință duhovnicească, născocea căințe și pedepse pentru iertarea păcatelor, de nu mai știai dacă mântuirea venea din cer sau din trupul acesta ce predica despre bine și rău. Îi plăceau credincioșii adânc loviți de spiritul credinței descoperite o dată cu tenebrele unor dosare penale de răsunet.

Părintele Anton îi cunoștea pe toți, aducea alinare mâinilor strivite de cătușe și speranță sufletelor speriate de răceala gratiilor. Avea mereu prieteni cu prieteni, care știau alți prieteni ce puteau trage sfori divine.

- Că dacă Dumnezeu nu voia să ne cunoaștem, nu te aducea în drumul meu, spunea cu credință oricărui necredincios temător.

- Părinte, mă poți ajuta? Doar la Dumnezeu mai găsesc speranță.

- Speranța e aici pe pământ, omule. N-avea grijă.

Cel mai mult îi plăcea să tămăduiască suflete de judecător. Fete singure, nefericite și condamnate la o viață stearpă, își căutau alinarea în sutana părintelui Anton. N-avea preferință la o anumită ramură de drept : civil, comercial, penal, erau primite de Domnul Atotmilostiv.

- Părinte, trebuie să condamn oameni despre care nu știu sigur dacă sunt vinovați.

- Ăsta e un mare păcat, fata mea.

- Știu, părinte. Învață-mă cum e bine.

- Mai întâi de toate ar trebui să faci o listă cu cei care ți se par mai puțin vinovați.

- Și ce fac cu lista, părinte ?

- O aduci în Casa Domnului și așteptăm răspuns. Dumnezeu te va lumina și îți va spune ce să faci.

Și oița cea rătăcită și plină de îndoieli făcea întocmai, sperând la pogorârea Duhului Sfânt. Părintele Anton avea o grijă să sfințească în dulci cântări acatistul cu inculpați ce se doreau a fi iertați.

Dumnezeu, prin gura pământeanului cu sutană, alegea din lista rușinii doar pe păcătoșii care se învoiau să-și răscumpere păcatele. Trimitea de îndată vorbă să îi fie aduși la spovedanie, iar dacă vreunul se împotrivea, mânia divină îl lovea aspru în Tribunal.

Dar omu-i făcut să se agațe de frânghii imaginare când e ajuns de disperare, iar Părintele Anton știa cum să-i lege de biserică și credință. Teama de pușcărie ridica zidurile bisericii mult dorite, iar preotul nostru se credea un fel de meșter Manole.

Numai că jertfa nu era biata Ana, ci dreptatea ferecată pe vecie între pereții reci, de beton, colorați cu chipuri de sfinți.

I se dusese vestea că-i om bun și orice suflet ghemuit de frica legii îi călca pragul altarului aurit. Părintele îi asculta cu adâncă evlavie, după care le vorbea cu vorbe meșteșugite, într-o echilibristică fără cusur pe muchia Codului Penal.

- Dumnezeu te ajută, dar tu ce ești dispus să faci pentru el?

Așa îi întreba pe toți, iar cuvintele lui cu miros de tămâie și mir sfânt, înmuiau sufletele și deschideau portofele. Cu mintea aburită de beția credinței, inculpatul se învoia să plătească oricât.

Într-o zi, la picioarele maicii Domnului a găsit o femeie. N-o mai văzuse până atunci, dar i-a atras atenția cu părul blond si neacoperit.

- În casa Domnului se intră cu capul plecat și îmbrobodit.

- Iartă-mă, părinte. Nu-l căutam pe Dumnezeu, am auzit că ai har să-mi scoți bărbatul din arest.

Popa a privit-o cu un aer ofensat și rece.

- Femeie, în biserică nu-l cauți decât pe Dumnezeu, și a plecat iscodind- o cu ochi mici și ageri de șoricel. „Urmărește-o pe blonda din biserică. Vezi cu cine a venit și unde se duce”, i-a spus cu voce aspră șoferului, omul său de încredere.

Nu i-a fost greu să afle informații despre străina ce tulburase liniștea părintelui. Vă amintiți că vă spuneam mai sus despre prietenii cu prieteni care stiu, cunosc, află tot. Că vorba aia, la nevoie vezi pe cine te bizui. Cât fler avusese, câtă intuiție, cât har! Necuratul era pe urmele lui, dar fusese avertizat la timp.

Câțiva credincioși fără credință, ciripiseră denunțuri și îi pângăriseră Casa Domnului cu microfoane și aparatură specifică. Cum să-l spionezi pe Dumnezeu? Cum să-i interceptezi poruncile și faptele creștinești ?

Cu inima lovită de durere, Părintele Anton a umblat în palme și genunchi o noapte întreagă, cerând îndurare de la stăpân.

- Doamne Dumnezeule, luminează- mă că pentru tine le-am făcut toate. Pentru tine mi-am riscat libertatea și liniștea. Pentru slava ta, am construit biserica asta. Pentru numele tău am adunat credincioși să te slăvească. Nu mă lăsa la greu, că nici eu nu te-am lăsat.

Un suflet păgân ce se închina la altarul necuratului, îi făcea reproșuri divinității, amenințând și plângând cu mâinile în păr.

Dumnezeu tăcea ca peștele în saramură.

- Doamne, ne ducem împreună, mă auzi? Iau după mine toată lista de credincioși ce ți-au adus pomeni. Unul nu scapă!

Cu un gest de ultimă politețe a unui om ajuns la capătul răbdărilor a pus mâna pe telefon și l-a chemat la rugăciune pe unul dintre cei care puteau să-i pună cătușe.

S-a dezlegat singur de obligația păstrării secretuluii spovedirii și a început să scrie. Mult, convingător, împroșcând foile albe cu tot noroiul mizeriei umane.

L-ar fi denunțat și pe Dumnezeu, dar nu găsise încă Parchetul care să aibă atâta competență. Au căzut capete secerate ca sfinții prigoniți din istorie.

Părintele Anton era salvat. Dumnezeu, însă, are răbdare de ocnaș!