Din prima ei căsătorie, cu Nicolae Filipescu, Zinca avusese un băiat care, în anul de care vorbim, tocmai împlinise 11 ani.

Se povestea mai târziu în neam că, pe când fiică-sa era însărcinată, căminarul  Gheorghe pusese pe o ţigancă ce o avea în curte să-i spuie zodia.

– „Fata are să-ţi nască un nepot care o să fie prilej de mare nenorocire”, zise ţiganca.

Speriat din cale afară, căminarul se rugă de moaşă, făgăduind şi bani mulţi, să întârzie cât va putea, sau să împiedece, naşterea copilului.

Dar, pe atunci, nu prea se făceau treburi d’astea. La timpul ce-i fusese sortit, băiatul sosi pe lume şi i se puse numele Costache.

În ziua de Paşti, 23 Martie 1847, copilul se juca prin casă.

Dintr’o cheie  mare pe care o umpluse cu iarbă de puşcă, îşi făcuse pistol. Ce a făcut, ce a dres, nu s’a ştiut niciodată, dar deodată, când se afla lângă ferestrele salonului, pistolul luă foc.

Într’o clipă perdeaua se aprinse, dela perdea focul trecu la tavanul de lemn, în curând arde toată casa.

Afară, vântul sufla în vijelie; focul se întinse cu o repeziciune grozavă, acoperişurile caselor, de şindrilă cum erau pe atunci, se aprind unul după altul, strada Franceză e un râu de foc care cuprinde mahalaua, apoi mahalale învecinate… spre seară ardea tot oraşul.

„Focul cel mare” cum i s-a spus de atunci, ţinu trei zile şi trei nopţi.

S’a mistuit în flăcări a treia parte a oraşului, cea mai deasă şi cea mai bogată. De atunci şi-au schimbat Bucureştii faţa.

Copilul scăpase neatins.

Ce s’a făcut mai apoi cu dânsul, nu e bine lămurit. Bunicul meu, Lăcusteanu, – văr al doilea cu pricopsitul de Costache – scrie că băiatul fiind trimis mai apoi la Genova pentru învăţătură a murit acolo de ftizie la vârsta de 17-18 ani.

Conu Nae Tătăranu povestea însă că Costache s’a întors din Italia, pela 1860, sănătos voinic dar stricat, zurbagiu şi pornit pe scandaluri.

Într’o seară, la club, s’a apucat să-l înjure pe căpitanul Vidraşcu care, fără a sta mult de vorbă, îi trimise martori a doua zi.

Duelul ar fi avut loc în grădina caselor lui Iancu Manu, pe locul unde e azi Fundaţia Carol.

Vidraşcu era trăgător vestit şi-l împuşcă pe Filipescu în ficat. Până să-l ducă la spitalul Colţei, încetase din viaţă!

Pistoalele duelului s’ar mai vedea şi azi în conacul Vidraşcilor de la Blânzi. Sunt puse cruce pe zid, într’o frumoasă casă bătrânească, plină de pisici.

Doctorul Severeanu povesteşte, şi dânsul, duelul în „Amintirile” sale (v. II p. 231); pe Filipescu însă îl numeşte Drugănescu, după numele mamei.

Să nu fie, atât la conul Nae Tătăranu, cât şi la Dr. Severeanu, o confuzie între copilul mort la Genova, de care vorbeşte bunicul meu, şi un văr al lui, căpitanul Alexandru Drugănescu, fiul lui Iancu, căsătorit cu fiica Turnavitului din Roşiorii de Vede?

Mama lui Costache a mai trăit până la 1870.

Mumă-mea, care a mai apucat-o, îmi povestea că, din vestita ei frumuseţe, „tanti Zinca” mai păstrase, până la adânci bătrâneţe, doi ochi negri minunaţi. Şi avea veşnic zâmbetul pe buze, deşi nu avusese o viaţă fericită.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric