Când i-a mângâiat rotunjimile rubiconde în fața mea și a început să cânte „M-am îndrăgostit numai de ea” mi-a căzut pixul din mână. Alberta este una dintre cele patru amante ale sale. Toate sunt doar niște chitare.

La auzul vocii sale baritonale, ușor răgușită de la tabac – așa cum îi stă bine unui bărbat care a știut ce vrea de la viață – se ridica, în urmă cu 30 de ani, un stadion întreg în picioare. Toată lumea îi știa cântecele pe dinafară, fredona și rezona cu armoniile chitării sale. A crescut fix acolo unde, la propriu, se agață harta în cui, la Sighetul Marmației, dar și oltenii, moldovenii, bănățenii, dobrogenii sau bucureștenii au lăcrimat, or s-au bucurat, pe versurile trubadurului moroșan. Nu este cântăreț de muzică populară, dar multe din piesele sale au influențe folclorice. Cenaclul Flacăra i-a fost rampă de lansare, dar nu s-a limitat la el. A răzbătut de unul singur. Culmea este că, astăzi, puștii, care nici nu erau în plan pe vremea când melodiile sale erau hit-uri la radio, îi știu cântecele pe de rost. Este, dacă se vrea comparația, un Bob Dylan al nostru. Unul dintre ultimii folkiști. Numele său este Ducu Bertzi.

 

Alinierea planetelor

Ca orice mara mureșean care se respectă a venit la întâlnire respectând „sfertul academic”. Ducu și-a adus cu el și una dintre chitări că, niciodată nu se știe... Cum este viața de cântăreț la 63 de ani? Nu că Mick Jagger și alți rockeri n-ar performa și la niște ani mai mulți, dar începe să mai scârțâie sănătatea.

Trage adânc din țigară și, parcă, oftează, un pic: „Cum să spun, solicitări sunt multe. Aș vrea să răspund la toate, da’, câteodată, am nevoie și de o pauză. Mai doare, e mai greu, da’ trec peste stările astea. Ceea ce știu este că, atunci când sunt pe scenă mi se aliniază planetele. Scena îmi dă forța de care am nevoie să funcționez la standard. E un medicament!”.

Câte concerte a susținut în cariera sa, că se vorbește de un total de circa 1500 de reprezentații? Se amuză: „Nu! Sunt undeva între 4500 și 5000! Păi, numa’ 1400 au fost la Cenaclul Flacăra. Acolo eu am intrat la ediția 300 și ultima a fost cu numărul 1700”.

Câte spectacole avea pe an, acum trei decenii, și câte are astăzi? Mai multe, mai puține? Se mândrește: „Mult mai puține ca acum! Atunci cântam mai mult sâmbăta și duminica. Acum am tot timpul cântări”.

 

Diferența dintre folk-ul american și cel românesc

A avut și Ducu Bertzi, în preajma sa, celebrele „troopies”, fetele care însoțeau artiștii în turnee? Se îmbujorează, vizibil: „Da. Pe vremea cenaclului. Erau multe, nu le mai știu numărul. Era ciudat cum puteau să ajungă peste tot. Că în autocar cu noi n-aveau voie și mașini erau puține. Ne urmăreau cu trenul”. Mai adaugă că fetele nu veneau special pentru un om sau o trupă anume, ci pentru mișcarea în sine. Se spune despre Ducu Bertzi, ca despre mulți alții din generația sa, cum ar fi: Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, Mircea Baniciu, că este cântăreț de muzică folk. Or, această muzică este, cumva, un împrumut de pe la americani. Peste ocean muzica folk este un fel de muzică populară. La noi ce a fost și ce este? Care-i definiția? Se frământă, o țărâ:

„N-aș putea spune muzică populară... Sigur, folk-ul american a fost perceput ca o muzică protestatară. E limpede că am preluat termenul de la ei... Dar, la noi, s-a mers mai mult pe partea versurilor de dragoste”.

 

Iubitele sale: Alberta, Niagara, Sharon și Negruța

Melodiile sale au, clar, influențe din muzica folclorică. Cât la sută din armoniile sale sunt creații proprii și cât prelucrări din folclor? Calculează, cu voce tare: „Înregistrate la Uniunea Compozitorilor am cam 100 de piese, toate ale mele, plus alte vreo 20 preluate”.

Și, ce viitor mai are muzica folk în România? Pe vremuri, în urmă cu 30 de ani, melodiile lui Ducu Bertzi erau știute pe dinafară de toți cei care au, acum, peste 45-55 de ani. Azi, cum prinde muzica sa la tineri? Ducu Bertzi e convins că folk-ul are viitor: „Văd în sălile de concerte asta. Uite, am fost, recent, la Cluj. Am avut două spectacole. Unul într-o sală mare, cu 500 de oameni, și altul într-un club. Cel din sală a fost un «remember» al Cenaclului Flacăra și toată lumea știa versurile pe de rost. Iar, în club, tinerii au cântat cu mine melodii care erau mai bătrâne decât ei. «Floare de colț», de pildă are 30 de ani. Și ei o cântau cu mine...”.

Își mângăie chitara cu afecțiune. Este o Taylor a cărei preț de catalog e de vreo 2.500 de euro. „Am avut mare noroc cu ea... Am fost la Dublin cu ea și am lăsat-o în cala avionului. Au trântit-o, s-a spart tocul de protecție, da’ a scăpat”. Mai povestește că s-a pricopsit cu ea în Canada, la Calgary, unde chitara cu care trebuia să le cânte românilor de acolo i-a fost rătăcită de compania aviatică: „Am împrumutat-o de la un magazin, da’ când am auzit ce bine sună am cumpărat-o a doua zi. Am botezat-o Alberta, după numele statului canadian”. Acasă, Alberta mai are trei surori: Niagara, Sharon și Negruța.

Valiza cu amintiri din tinerețea sa

Primul premiu, de pe urma muzicii sale, l-a primit, la 18 ani, la un festival din Sighetul Marmației, și a constat într-o... valiză. Ce a făcut cu ea? Amintirea îi face plăcere. „Se întâmpla în 1973. Era o valiză crem, din imitație de piele. În acel concurs puteam să-mi aleg premiul: O chitară sau valiza. Cum chitară aveam, am luat geamantanul. Am umblat cu el, peste tot prin țară, până în 1990. Îl am și acum. Funcționează pe post de seif al amitirilor mele”.

A venit, însă, și rândul său să ofere premii tinerilor folkiști. În ultimii trei ani, la festivalul de folk de la Sighet a cadorisit trei tinere spreanțe cu câte o valiză. Numai că nu din imitație de piele, ci Samsonite. Dar din dar se face rai!

Astăzi, cât căștigă de pe urma unui concert? Care e tariful său? Se poate îmbogăți cineva de pe urma muzicii folk în România? Sau e doar un hobby care se autoîntreține? Ca toți artiștii, Ducu Bertzi este prudent când vine vorba de bani: „Negocierea este confidențială și profitul diferă de la un eveniment la altul. Nu am un mercurial. Una este să cânt la un eveniment privat, alta la un spectacol într-un club cu 100 de spectatori și cu totul altceva la un concert în aer liber”.

 

“Floarea de colț” din maternitate

I s-a întâmplat să cânte la nunți, botezuri sau petreceri? Dacă da, cititorii curioși s-ar întreba cât i-ar costa să-l aibă pe Ducu Bertzi pentru oră, doar pentru ei? Recunoaște că a cântat și la stfel de evenimente: „Mi s-a întâmplat să cânt și la o naștere! Acum, în septembrie”. Povestește că l-a sunat un tătic, care i-a luat numărul de telefon de pe site-ul oficial și l-a rugat să vină la maternitate să-i cânte nevestei sale care tocmai îi năștea doi gemeni, băieței. „Vroia să-i cânt «Floare de colț». Nu am vrut să primesc niciun ban”. Povestește că, la intrarea în spital, l-a luat bodyguardul la întrebări că ce caută cu chitara acolo. N-a putut să intre în secția mămicilor: „Mă așteptau inclusiv doctorițele... Mai bine că n-am intrat acolo că cine știe ce nașteri spontane urmau”, râde moroșanul. A ținut un recital în grădina spitalului și a primit niște aplauze care i-au umplut sufletul și nu portofelul.

 

Eclipsa de după Revoluție și supapa salvatoare

Ce a însemnat Cenaclul Flacăra pentru el? Cum a funcționat relația cu Adrian Păunescu știut fiind faptul că răposatul poet era o persoană extrem de dificilă? Ducu Bertzi este recunoscător: „Îi datorez enorm lui Adrian Păunescu și cenaclului său. A fost rampa mea de lansare. Cu el și acolo am învățat ce înseamnă un spectacol și toate situațiile mai grele sau mai ușoare prin care am trecut mi-au fost lecții de viață!”.

După 1990, cantautorii noștri au intrat într-un con de umbră. Muzica occidentală – pe care românii o ascultau, pe timpul comuniștilor, doar la posturi străine sau pe benzi de magnetofon, viniluri și casete aduse pe șest în țară – a invadat, dintr-odată piața. Cum a trecut peste moment, atât el cât și prieteni săi folkiști? Își trece mâna prin păr, te fixează cu privirea și suspină: „N-a fost ușor... Dar, încet-încet, lumea s-a repliat. Au început să aibă loc tot mai multe evenimente de rock și folk. Practic, într-un fel, am fost redescoperiți. Am avut, însă o supapă în Republica Moldova unde eram așteptați de zeci de ani. Apoi, am umblat și am găsit români, în 21 de țări, cărora le-am cântat”. Mai spune că un alt debușeu pentru acea perioadă critică au fost balurile studențești, atât din București cât și din alte centre universitare.

 

„Când s-o-mpărțit norocu’”

Ducu își amintește că, în anii ’90, aflat într-un vagon plin cu artiști care mergeau, cu toții, la sărbătoarea unui post de radio din Iași, era singurul care avea cu el un instrument: chitara. Zâmbește amar: „Toți ceilalți aveau CD-uri... Eu play-back n-am făcut niciodată pe scenă. Doar la televizor și nici acolo foarte des”.

Deși celebru în toată țara, de pe urma Cenaclului Flacăra, Ducu Bertzi, inginer de mecanică fină la IMUAB - de pe fosta platformă industrială „23 august”, ex-Malaxa – nu și-a neglijat slujba: „Abia după 1990 am renunțat la inginerie, da’ niciodată la cântat!”. A lucrat și în presă unde a condus departamentul de marketing-publicitate al unui cotidian național apărut după Revoluție. Dar tot chitara a fost baza.

„Floare de colț”, „Când s-o-mpărțit norocu’” și „M-am îndrăgostit numai de ea”, sunt doar trei din cântecele sale care au rupt inimi, la propriu. Care este, totuși, melodia care este cea mai aproape de sufletul său? Răspunsul vine pe loc: „«Când s-o-mpărțit norocu’»! Este, evident, culeasă. La niciuna din piesele culese din Maramureș n-am umblat la o literă sau la un acord! Și mi-a purtat noroc, chit că versurile sunt despre un om fără noroc”.

Un liberal rătăcit în meandrele concretului

Chiar, câte melodii are în repertoriu? Le știe versurile, la toate, pe dinafară sau se mai uită pe partituri la unele? Iar calculează, încet, ardelenește: „Frecvent, rulez cam 25 de cântece. Am mai zis că, în total, sunt peste o sută. Le știu pe toate. Poate doar pe cele necântate de mulți ani să le mai fi uitat”. Ștefan Hrușcă este și el un cantautor maramureșean. A ales să emigreze în Canada de unde revine, în fiecare an, în preajma sărbătorilor, suține câteva concerte, încasează o grămadă de bani și pleacă înapoi. Pe Ducu Bertzi nu l-a tentat să emigreze nciodată? Chiar niciodată? Te fulgeră, cumva, cu privirea: „Nu! Eu mă simt foarte bine aici, acasă. Fie că e București, fie că e Sighet”. Mai adaugă că e în relații foarte bune cu Hrușcă și că acesta cântă și pentru românii din Canada.

A primit oferte să intre în politică? Dacă da de la cine, când și în ce context? Îi pică greu întrebarea, dar nu ocolește răspunsul: „Am fost în politică. Am fost membru la liberali din ’91 până în 2003. Din convingere, nu că m-au convins în vreun fel. Am renunțat când am fost în CA-ul de la Radioul Public. Dar liberal am rămas în continuare!”

 

„Cântecele mele sunt cadre din viața mea, nicidecum întregul”

Poate cea mai grea întrebare din șueta noastră a fost cea despre presupusa sa legătură cu Securitatea, ca informator. Instanța a hotărât că CNSAS a greșit evaluarea. A fost achitat și declarat nevinovat. Cum a trecut peste moment? Cum l-a afectat?

Un minut stă pe gânduri și-și cântărește bine vorbele: „Sigur că m-a durut foarte tare ce s-a spus despre mine. Consider că am fost o victimă colaterală a unei conjuncturi politice”. De fapt, Ducu Bertzi a fost adus în fața plutonului de execuție al opiniei publice de pe urma poziției sale politice. „Am produs unor femei suferință din iubire, dar ispășesc asta prin cântece și sper să mă ierte”, este o declarație a sa găsită pe internet.

A primit iertarea dorită? Ajuns la vârsta înțelepciunii Ducu Bertzi este răbdător: „Nu am așteptat iertarea cu toate că mi-o doream. Iar cântecele mele sunt cadre din viața mea, nicidecum întregul”.

 

Nevoia de „Moțu” Pittiș

A fost bun, foarte bun prieten cu Florian Pittiș. „Moțu” a murit în 2007... Ce-ar mai fi de spus? Tace și se încruntă: „Îmi pare rău că n-am cu cine să mă sfătuiesc, din când în când... Avea tot timpul un punct de vedere la care nu te așteptai și care-ți crea o o imagine mult mai completă față de ceea ce se întâmpla în jur. Am avut mult de învățat de la el. E mare păcat că a plecat așa de repede. Noi mai aveam nevoie de oameni ca Moțu”. La ce se uită la televizor? Talk-show-uri, divertisment, filme? Ducu Bertzi e conectat la realitate: “Baleiez printre tocșouri, să văd toate opiniile și să-mi creez propria imagine panoramică”. Strâmbă din nas când aude de divertismentul românesc, pe care-l consideră de slabă calitate și adaugă că se uită mai mult la flme de artă pe TVR și pe NetFlix. La final, exclamă: „Aaaa, și la tenis! La meciurile lui Federer și Djokovic!”.