Când mi-e scârbă de prezent mă refugiez în trecut. Am descoperit zilele trecute un studiu excepțional al dr. Luminiţa Giurgiu de la Arhivele Militare Naţionale Române, redactor șef al revistei „Document”. O revistă de excepție apărută cu grija col. Liviu Corciu, un mare împătimit de istorie.
Studiul se numește “Concepţia Consiliului Superior al Apărării Țării privind dezvoltarea drumurilor în perioada interbelică” și cred că este un fragment din lucrarea de doctorat al doamnei Giurgiu. Potrivit normelor legale interbelice, drumurile se clasificau în trei categorii
„1. Drumurile care străbat ţara, legând capitala cu drumurile mari din ţările vecine, precum şi acelea care leagă direct oraşele principale ale ţării, fie între ele, fie cu porturi importante; toate acestea constituie reţeaua drumurilor naţionale a cărei întindere este de circa 14.000 km şi care se administrează de Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor prin Direcţia Drumurilor.
2. Drumurile care leagă direct capitala unui judeţ cu capitalele judeţelor vecine, cu reşedinţele plăşilor sau cu alte centre importante, ca: porturi, staţii de cale ferată, etc., toate acestea constituie reţeaua drumurilor judeţene, a cărei întindere este de circa 31.000 km.
3. Drumurile care se află pe teritoriul unei comune inclusiv străzile, cele care leagă o comună cu comunele vecine, cele care conduc la staţii de cale ferată sau la stabilimente balneare sau climaterice, precum şi drumurile care duc la exploatări industriale de orice fel, la ogoare, păduri, izlazuri, fântâni publice, etc., şi nu fac parte din niciuna din celelalte două categorii, toate acestea alcătuiesc reţeaua drumurilor comunale, a cărei întindere este de circa 63.000 km.
Întreaga reţea a drumurilor publice are, deci o lungime de circa 108.000 km“. (Ion Mihalache, Drumurile în România, în Enciclopedia României, coordonator Dimitrie Gusti, vol. IV, f.e., f.a., p. 32). Dar iată câteva fragmente din studiu care ar trebui să dea de gândit actualilor și viitorilor guvernanți: “Dezvoltarea drumurilor ca parte a dezvoltării unei reţele, alături de căile ferate şi de cele navigabile, care să permită dezvoltarea operaţiilor militare, a intrat pentru prima dată în atenţia Consiliului Superior al Apărării Ţării în şedinţa din 22 februarie 1932 , care s-a desfăşurat la Palatul Regal, sub preşedinţia Regelui Carol al II-lea. Generalul Constantin Ştefănescu-Amza - ministrul Apărării Naţionale a solicitat acordul pentru construirea şoselelor din Basarabia „acestea prezentând interese deopotrivă de importante atât strategice, cât şi economice“.
Victor Vâlcovici - ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor a informat auditoriul că există un program al construcţiei de drumuri făcut în comun cu Marele Stat Major. Pentru realizarea lui era necesar să fie alocat „pentru acest an un fond de circa 100 milioane lei, cu care se pot realiza 200 km şosele în condiţii mulţumitoare“. Cu o finanţare corespunzătoare se puteau construi 300 km „în acest fel vom realiza în 5 ani circa 1.800 km şosele în Basarabia. Şedinţa s-a încheiat fără a se lua o decizie“ (...) În 1933 Eduard Mirto - ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor a intervenit arătând că departamentul pe care îl conducea putea „garanta construirea chiar şi a 3.000 km anual (...) Bilanţul perioadei ne relevă modernizarea a 2.500 km de drumuri naţionale.
Factorii politici au planificat construcţia de noi artere de circulaţie în zone deficitare din acest punct de vedere, respectiv în Basarabia, Maramureş şi în Munţii Apuseni, precum şi a unor poduri peste cele mai importante cursuri de apă şi refacerea unora provizorii”. Să mai zică cineva că România nu a avut oameni de stat vreodată. Da, a avut!
Recomandările noastre
