În primăvara anului 1982 am publicat într-o revistă o recenzie despre un elegant volum, De la Dunăre la Mare, subintitulat „Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, editat de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, care îşi avea reşedinţa la Galaţi.
M-am bucurat, între altele, de faptul că am putut cita din marele profesor teolog Ioan Gh. Coman, respectiv, am reprodus din textul lui Radu Vulpe următoarele cuvinte: „Noi suntem romani fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem romani”...
Două luni mai târziu ajungeam la Galaţi invitat de către Arhiepiscopul Antim, care mă poftise să văd mânăstirile dobrogene. În seara în care am sosit, la masă, Arhiepiscopul mi-a vorbit despre starea jalnică în care se afla cripta martirilor de la Niculiţel, dată la iveală în 1971 de o revărsare de ape... Deşi îi fuseseră consacrate comunicări ştiinţifice şi studii – citisem unul chiar în volumul pomenit mai sus –, autorităţile locale se împotriveau acoperirii şi protejării sale pe spezele eparhiei, dispusă a le suporta până la ultimul leu.
Dintr-un articol publicat câteva luni mai târziu cu sprijinul lui Ion Cristoiu în „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, ilustrat cu trei fotografii pe măsură, reieşea limpede starea în care se găsea cripta: „La Histria, Mangalia şi Constanţa avem acele «muzee în aer liber» de care vorbea Pârvan şi un asemenea muzeu ar fi putut deveni şi Niculiţelul. S-a restaurat acolo, într-un mod exemplar şi în timp record, o podoabă de artă bizantină, monument din secolul al XIII-lea.
Starea criptei este însă jalnică; cum o arată şi fotografiile. Murdară, copleşită de hârtii şi de resturi, lipsită de pază şi protejată de un ţarc hilar în care poate pătrunde oricine, cripta este a nimănui, iar copiii din sat zgârie inscripţiile... Monumentul este ameninţat şi de revărsările de apă, totodată”.
În seara în care am cinat cu Arhiepiscopul Antim, acesta mi-a explicat că a doua zi, în drumul spre Mânăstirea Cocoş, şoferul mă va duce mai întâi la părintele Dumitru Guşatu, parohul din Niculiţel, care îmi va arăta atât cripta, cât şi Biserica Sf. Atanasie (foto). Hramul acesteia era o consecință a faptului că, după ce se citiseră rugăciunile mai multor sfinți, încuietorile ușii nu cedaseră decât la moliftele ierarhului pomenit.
Pe vremea aceea nu știam cum a fost descoperită biserica din Niculițel. Am aflat abia în urmă cu un deceniu din memoriile bine-cunoscutului istoric Florin Constantiniu, care în 1952 era student al Facultăţii de Istorie din Bucureşti şi participant la o campanie de săpături arheologice în Dobrogea. Datorită profesorului Ioan Barnea, doctor în teologie la Atena, a avut prilejul să trăiască o experienţă memorabilă: „Ce mândru am fost când, făcându-se o săpătură la Niculiţel, Ioan Barnea m-a ales pe mine din cei patru studenţi aflaţi atunci pe şantier! Am avut astfel şansa de-a asista la dezvelirea celei mai vechi biserici în plan treflat (cel puţin până la acea dată; nu ştiu dacă ulterior s-a descoperit una mai veche) din spaţiul românesc. Descoperire cu totul întâmplătoare, căci rostul săpăturii era de a determina cine înălţase marele val de pământ din vecinătatea Niculiţelului: protobulgarii (...) sau, cum avea să se dovedească, romanii. Mica biserică a fost, aşadar, o surpriză foarte plăcută. În imediata ei vecinătate, o secţiune de val a dat la iveală un mormânt, lângă schelet găsindu-se o monedă de la aceeaşi împărăteasă Teodora”.
Vreme de doi ani, între 1971 şi 1973, în Biserica Sf. Atanasie din Niculiţel au fost ascunse moaştele celor patru martiri creştini, până când Preasfinţitul Gherasim, Episcopul Râmnicului şi Argeşului (iniţial arhiereu-vicar la Galaţi cu denumirea de „Constănţeanul”), le-a dus în biserica Mânăstirii Cocoş – unde au început credincioşii să vină în număr mare să li se închine –, Stăpânirea fiind pusă în felul acesta în faţa unui fapt împlinit. Cât priveşte impecabila restaurare a Bisericii Sf. Atanasie, pomenită în articolul meu „O podoabă de artă bizantină”, aceasta se datorează arhitectului Cristian Moisescu, care, deţinând un post important în Direcţia Monumentelor Istorice (instituţie desfiinţată samavolnic în 1977), a dat curs în 1973 rugăminţilor Arhiepiscopului Antim, întocmind el însuşi proiectul.
*
Tot o biserică aparte, chiar unică în felul său, este cea din Războieni, prin faptul că, „în anul 7004 (1496) – iar al domniei sale anul 40 curgător –, în luna noiembrie 18”, Ştefan cel Mare şi Sfânt a înălţat un lăcaş de cult spre pomenirea ostaşilor căzuţi pe câmpul de luptă cu 20 de ani înainte, adică în bătălia din 1476, „când s-a ridicat puternicul Mehmet împăratul cel turcesc cu toate puterile sale răsăritene, şi încă Basarab voievod poreclit Laiotă a venit cu el cu toată ţara sa băsărăbească. Şi au venit să ia ţara Moldovei”.
A fost un moment tragic, aşa cum se ştie din istorie şi cum reiese din aceeaşi pisanie (din care am citat, de asemeni, mai sus): „Şi noi Ştefan voievod... am făcut aici război mare, în luna lui iulie, în 26 zile, şi cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime din ostaşii Moldovei... Pentru aceasta, eu Ştefan voievod am hotărât să înalţ această biserică cu hramul arhistrategului Mihail, întru ruga sa şi a Doamnei sale Maria şi a fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi pentru amintirea şi pomenirea dreptcredincioşilor creştini care au căzut aici”.
Biserici cu un caracter comemorativ s-au ridicat şi se vor mai ridica. Unicitatea bisericii din Războieni constă în aceea că temelia ei s-a pus chiar pe osemintele celor care au luptat şi au murit acolo. Osemintele lor, îngropate în apropiere, unde fusese câmpul de bătălie, au fost exhumate în 1496 şi reîngropate sub nava bisericii.
Nu este vorba de o tradiţie pioasă sau de o legendă, de îndată ce săpăturile arheologice au confirmat această realitate care a făcut obiectul unei comunicări al cărei text istoricul Gheorghe I. Cantacuzino, autorul său, l-a publicat în numărul pe anii 1972-1973 al revistei de specialitate „Memoria Antiquitatis”. Iată concluziile: „...biserica din Războieni ocupă un loc aparte nu numai între numeroasele ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, dar şi, în general, între edificiile de cult din ţările române. Nici până la ridicarea ei, nici după aceasta, nu există un exemplu similar de lăcaş ridicat «pentru amintirea şi pomenirea» eroilor căzuţi într-o bătălie, care să adăpostească osemintele acestora”.
*
Am ajuns la Războieni la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut. Mânăstirea de maici de acolo fusese desfiinţată prin Decretul 410 din 1959, impunătoarea biserică ştefaniană devenind biserică de parohie. Slujea un preot tânăr, Popescu pe numele de familie, pe cel de botez l-am uitat, un cleric dăruit menirii sale... El şi preoteasa m-au dus să văd un lucru care nu se poate uita. La un sfert de veac după desfiinţarea mânăstirii şi dărâmarea unei mari părţi din chilii, patru călugăriţe nu se dăduseră duse de acolo, îmbrăcate tot în port monahal. Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea şi stăruinţa, întrucât între primele mânăstiri reînfiinţate după prăbuşirea regimului comunist s-a numărat şi cea de la Războieni.