Dorin Tudoran vorbeşte într-un dialog neconvenţional despre români, dictatură, Herta Müller, dosare, Dan Voiculescu şi suferinţa de a-ţi pierde patria.

A fost mai întâi omul lui Adrian Păunescu. Apoi al Securităţii. Mai târziu, "omul lui Felix". Şi-a pierdut, pe rând, prietenii şi ţara. Nu şi busola. Prezent la Bucureşti pentru a participa la o serie de evenimente prilejuite de lansarea volumului "Eu, fiul lor", Dorin Tudoran a acceptat un dialog neconvenţional.

Despre români, dictatură şi Herta Müller, despre dosare şi suferinţa de a-ţi pierde patria, despre Dan Voiculescu şi "damblaua politică epidemică". "Dacă se va ajunge la dosare, n-o să găsiţi nimic, fiindcă ce e important se află la noi", susţine Tudoran că i-ar fi spus Traian Băsescu, la Washington, în 2005.

EVZ: De ce vă pierdeţi timpul cu România, domnule Tudoran? Dorin Tudoran: Asta mă întreabă şi familia mea, de ce dracu’ îmi pierd timpul cu România. Probabil că e în mine, poate că încă îmi pasă. E un răspuns stupid, dar este şi ţara mea. Nu mă refer neapărat la ce văd pe stradă sau citesc în presă.

Într-un interviu recent Paul Goma spunea că nu este român dacă şi Nicolae Pleşiţă este român.Vă dau un exemplu indirect. În 1985, după emigrare, am fost invitat la o conferinţă la Madrid despre spiritul european. Eram destul de enervat pe Occident şi am ţinut o cuvântare în care le-am spus că nu prea înţeleg tema pentru că şi Mozart e european, dar şi Goebbels. Deci, înţeleg bine revolta lui Paul, dar răspunsul la întrebarea dumneavoastră este că lui Goma îi pasă de România chiar dacă şi Pleşiţă este România. Şi eu spun când mă enervez: «dacă Hrebenciuc e român, eu nu vreau să fiu român». Dar îmi dau seama că doar administrezi o stare care ţi-a fost dată. N-a ales nimeni să fie român. Ai doar nişte opţiuni. De exemplu, să te rupi cum m-am rupt eu în 1985. Dar să te rupi cu totul, în general, se întâmplă foarte rar.

V-aţi simţit vreodată iubit de români? Nu prea. Am fost întotdeauna bucuros că am un grup de prieteni, dar am ştiut că nu sunt o persoană care să atragă multe simpatii. M-am obişnuit.

Din câte ştiu, n-aveţi nicio decoraţie din partea statului postcomunist.Nu. Există un grup de persoane care tot au încercat să facă ceva în sensul acesta şi cărora le-am transmis să mă lase în pace. Oricum, aş refuza-o, pentru că nu înţeleg de ce aş fi decorat.

Cum se simte prietenul dumneavoastră Marius Oprea ştiind că PNL s-a aliat recent cu PC? Domnule Stoicescu, încep prin a vă spune că nu l-am văzut decât o singură dată pe Marius Oprea şi cred că, dacă m-aş întâlni cu el acum, l-aş recunoaşte cu greu. Lumea uită că înainte de a-l sprijini unde avea dreptate, îl răsesem pe Marius Oprea în două articole din "Ziua". Deci, nu este neapărat prietenul meu. Am fost alături de el, şi sunt în continuare, pentru lucruri punctuale. Nu cred că doar Marius Oprea este siderat dintre liberali. Dar haideţi să întoarcem mănuşa pe dos. Dan Voiculescu şi partidul lui de doi-oameni-şi-jumătate a fost declarat paria de către toţi oamenii politici cu care n-a avut o relaţie bună. Traian Băsescu l-a numit soluţia imorală. Cum Dumnezeu se întâmplă că, ciclic, un alt partid are nevoie de această soluţie? Părerea mea este că soluţia imorală sunt partidele mari, care au nevoie de Dan Voiculescu, nu invers. Cum este posibil ca această ţară, după 20 de ani, să prezinte acest spectacol, în care un partid mare are întotdeauna nevoie de un procent şi jumătate considerat soluţia imorală?

Îmi spuneţi că Dan Voiculescu e o victimă? Nu, spun că ceilalţi nu sunt mai buni decât Dan Voiculescu. În momentul în care Crin Antonescu ajunge să aibă nevoie de PC, problema nu mai este Voiculescu. Dacă mulţi oameni dintre cei care cred că alianţa asta este penibilă se vor trezi votând pentru PNL, ei ce fel de răspuns moral la o soluţie imorală sunt?

Noi, toţi, nu suntem cu nimic mai buni decât Dan Voiculescu? Cam asta încerc să spun, cu detaliile de rigoare. Intrăm în jocul de tip Dan Voiculescu. Sau să-i spunem Ionescu? Practic, societatea a fost băgată într-un colţ, din care nu poate ieşi. Vedeţi stenogramele şi cum se vorbeşte acolo, de la relaţia politică la cea personală. E de necrezut!

Aş spune că se vorbeşte ca în dosarele Securităţii. Aşa e. Mai spun ceva: toată lumea crede că România este ţara cea mai coruptă. Eu cred că Washingtonul este mai corupt politic decât Bucureştiul. Ce face insuportabilă corupţia în România este stratul de jeg de pe ea – de la ce se vorbeşte până la ce iese pe piaţă. Nicăieri, când răbufnesc aranjamentele politice, nu o fac la rigolă, la canal. Aici toată mizeria iese afară. Când a venit prima şi ultima oară domnul Băsescu în America, chiar mi-a spus la un breakfast :“Dacă se va ajunge la dosare, n-o să găsiţi nimic, fiindcă ce e important se află la noi, la toţi". Omul îmi transmitea că lucrurile importante sunt între ei. Fiecare are pentru ceilalţi o bombă atomică şi doar frica îi împiedică să acţioneze.

Îmi daţi o veste proastă. Asta înseamnă că doar o primenire naturală ar putea asigura schimbarea fundamentală a sistemului. Vă dau o veste bună: şi eu am ajuns la concluzia asta. SCENARIUL

"Nu ne-am văzut de atâţia ani, dragă Felix, dar tu încă rulezi banii noştri"

Aţi cataloga ca fiind o greşeală decizia de a-l consilia politic, în urmă cu câţiva ani, pe Dan Voiculescu? A fost o greşeală dacă aş fi vrut să fiu un om prudent. N-a fost o greşeală fiindcă pentru mine reacţiile înregistrate după au fost extraordinar de importante. Ştiam că sunt oameni care abia aşteaptă să calce şi Tudoran într-o strachină ca să-i ia gâtul. A fost un pretext aşa de bun pentru atâta lume, încât sunt bucuros că le-am oferit prilejul acela. Tehnic, n-a fost o greşeală, pentru că, deşi toţi ştiau pe stradă ca Voiculescu a fost omul Securităţii şi a spălat banii lui Ceauşescu, nimeni nu dovedise nimic. Pentru mine era şi e un modus operandi: nu pot să merg pe ce spune lumea pe stradă.

Întâmplător, însă, în cazul acesta toată lumea a avut dreptate. Nu ştiu dacă e aşa. Uitaţi-vă ce date au apărut despre Voiculescu atunci: că lucra într-o instituţie de comerţ exterior şi când se întorcea din străinătate scria rapoarte.

Şi că avea un nume conspirativ... Pe care nu l-a recunoscut, făcând o greşeală imensă. Chiar în EVZ a dat un interviu în care spunea că n-a avut niciodată pseudonimul Felix şi că el l-a inventat. În momentul în care el a spus asta, lucrurile au devenit clare pentru mine. Că nu te duci tu şi anunţi generalul de Securitate: “am discutat cu soţia şi copiii aseară şi m-am gândit că pentru mine ar fi potrivit Felix". Dan Voiculescu ar fi trebuit să spună după Revoluţie că a lucrat într-un serviciu de economie externă şi că a avut relaţii cu organele.

Dacă Dan Voiculescu ar fi spus asta, n-ar mai fi fost Dan Voiculescu. (râde şi mimează că vorbeşte la telefon – "Alo, domnu’ Voiculescu, uitaţi ce spune cineva aici") Bineînţeles! În momentul în care, în afară de a fi de un egocentrism teribil, intri şi într-o stare de negare, eşti pierdut.

Aţi mai vorbit cu domnul Voiculescu de la celebrul editorial “Felix, Mircea şi Dorin" din Jurnalul Naţional? Nu. Nu ştiu însă de ce lumea crede că mai am vreo legătură cu Dan Voiculescu, pe care nu l-am văzut vreme de 40 de ani, iar apoi ne-am întâlnit de câteva ori în decurs de trei luni.

Acelaşi lucru l-ar putea spune şi Dan Voiculescu: “De ce lumea are impresia că mai am vreo legătură cu Securitatea, doar ne-am văzut ultima oară acum 21 de ani?" Da, dar Securitatea ar putea să-i spună – şi o luăm ca pe o glumă, că n-avem niciun fel de date – "nu ne-am văzut de atâţia ani, dragă Felix, dar tu încă rulezi banii noştri". Pe când în cazul meu... A FOST SAU N-A FOST DICTATURĂ?

"Sunt oameni care n-au avut niciodată gustul libertăţii"

Povestea “Dorin Tudoran şi Securitatea" are următorul prolog în România anului 2011: doar 10% dintre români consideră că au avut de suferit de pe urma comunismului. E acest procent semnul ultim al înfrângerii dumneavoastră? Este şi nu este semnul unei înfrângeri. Eu am pierdut bătălia din momentul în care am hotărât că trebuie să plec din România ca să-mi salvez soţia şi copilul. Am ştiut-o încă de atunci: cine pleacă pierde, cine rămâne câştigă. E regula locului. Am câştigat însă în altă parte.

Mi-aduc aminte că Mircea Mihăieş a scris o prefaţă la o carte de-a mea în care spunea că “drama lui Tudoran e că mereu are dreptate cu mult înainte ca noi să înţelegem că are dreptate". Deci, n-am pierdut în sensul absolut pentru că, din păcate, deseori când am spus că se întâmplă ceva, aşa a fost. Ce-mi displace însă enorm este reacţia cealaltă: mesagerul veştii proaste este bătut cu pietre. Sunt de vină pentru că am spus acum 20 de ani ce se va-ntâmpla astăzi, deci nu se poate să n-am niciun amestec. Cam asta e genul de raţionament.

Cum vă raportaţi, totuşi, la faptul că absenţa libertăţii, de exemplu, n-a fost o problemă pentru majoritatea românilor? Sunt oameni, bunăoară, care n-au avut niciodată gustul libertăţii. N-au ştiut niciodată ce înseamnă ea. Şi atunci, astăzi, când totul se şterge, ei spun “n-am avut niciun fel de problemă, tata n-a fost arestat, mama n-a fost bătută în tramvai, poate nişte vecini de scară să fi avut necazuri, dar pe mine nu m-a afectat".

Explică această indiferenţă complice, într-un fel, însuşi traseul regimului? Sigur că explică. Când ai un om ca Traian Băsescu care face eroarea să spună “domnule, eu înainte n-am avut de suferit", când vine semnalul de la cei de sus, oamenii intră şi mai mult în confuzie. De asta i-am şi spus la vremea respectivă lui Vladimir Tismăneanu că nu vreau să fac parte din Comisie. Într-o vreme, ai un şef de stat care spune că nu vede motivele pentru care comunismul ar trebui condamnat. După aia, vine o altă perioadă în care, sub presiunea unor grupuri din jurul lui, începe să înţeleagă că, de fapt, ar fi o mişcare bună.

O decizie pozitivă, indiferent de motivaţiile de parcurs. Foarte bună, asta am spus şi eu. Dar ceea ce a declanşat, din păcate, reacţia lui fermă în acest sens a fost momentul în care a fost informat că Tariceanu îi taie calea şi face acel institut pentru Marius Oprea. Atunci a înţeles fiara politică din el că este, ca la Marin Preda, viaţa ca o pradă. De aceea au făcut totul în grabă, au pus comisia, n-au verificat nici măcar componenţa ei. I-am spus lui Vladimir Tismăneanu atunci de toate deficienţele de procedură.

Marius Oprea n-a fost deranjat de ele, din moment ce a intrat în Comisie. Marius Oprea a intrat fiindcă a înţeles că institutul pe care îl făcuse cu aprobarea lui Tăriceanu nu putea şi nu trebuia să intre în competiţie cu altă structură făcută de Administraţia Prezidenţială. Şi cred că a făcut foarte bine. Numai că, în afară de ce a pus la dispoziţie Comisiei, ca date pe care le avea deja, el nu s-a mai implicat. Iar asta a fost un semn foarte prost. Personal, tot procesul de înfiinţare şi funcţionare a Comisiei mi s-a părut ciudat, în sensul că n-a existat doza aceea de profesionalism necesară pentru a nu oferi detractorilor şansa să conteste actul de condamnare.

Mi-aduc aminte că Mihai Ungheanu a scris atunci o serie de texte extrem de dure în "Tricolorul", plecând de la diverse scăpări. Şi i-am spus atunci lui Vladimir că, deşi îmi pare rău, Ungheanu are dreptate. Las la o parte opţiunile lui politice absolut lamentabile, dar i-a fost extrem de uşor să ia pagină cu pagină la puricat şi să rupă totul.

"Problema mea nu este implicarea intelectualilor în politică, ci cum se face ea. Din punctul meu de vedere, în momentul în care un intelectual sprijină un om politic, şi uneori trebuie să o facă, nu trebuie să o facă necondiţionat, altfel omul politic devine de necontrolat. Intelectualul care sprijină politicianul trebuie să-l ţină în lesă. E un termen foarte dur, dar asta cred că trebuie să fie relaţia", Dorin Tudoran, scriitor

"REZISTENŢA PRIN CULTURĂ"

"Dacă şi Liiceanu, Ionescu şi Popescu ar fi vorbit în anii aceia?"

Când a vizitat România, Herta Müller a fost destul de dură cu scriitorii şi cu românii pentru atitudinea lor din perioada dictaturii. Cum vedeţi polemică iscată? Cred că atunci s-a văzut foarte bine fractura între cei plecaţi şi cei rămaşi. Herta Müller a avut un fel de viaţă care nu o lasă să ierte anumite lucruri. Şi atunci reacţia ei este foarte dură. Ceilalţi, la rândul lor, nu au reacţionat foarte înţelept. Nu cred că Liiceanu a făcut bine când a spus că, fiind gazdă, n-a putut s-o «plesnească». Ar fi trebuit chiar acolo, pe scenă, să-i spună.

Ar fi avut ce să-i spună? Nu ştiu, eu zic doar că ar fi făcut bine să-i spună ce crede. Nicolae Manolescu, la fel, a spus că nici Herta Müller n-a protestat niciodată. Eu i-am replicat şi în particular că Herta Müller a reacţionat faţă de dictatură în felul ei, plătind de altfel foarte scump. Că lucrurile nu au fost publice, e altceva.

Mircea Cărtărescu? Eu l-am înţeles pe Mircea când a spus “am vorbit cu Herta în particular şi i-am mărturisit că eu nici Europa Liberă nu ascultam". Nu cred că Herta a făcut bine lansând o afirmaţie publică bazată pe o discuţie privată. Cred că şi termenul nemţesc folosit pentru a caracteriza oameni precum Mircea Cărtărescu a deranjat. Tradus corect nu i se poate aplica lui. El nu a făcut nimic, cum singur recunoaşte, dar nici nu poţi să spui că era tovarăş de drum al comuniştilor. Vorbim, de fapt, despre două structuri foarte diferite. Pentru mine, Mircea Cărtărescu este modelul de câştigător absolut. Felul lui de-a fi, de-a trece prin lume, cu pasiunea lui absolut înrobitoare pentru scris – este făcut să câştige. Herta Müller este celălalt temperament. Ea a obţinut o chestie enormă, dar a trecut prin iad de câteva ori. Iar argumentul că ea a făcut ce-a făcut fiindcă avea unde să plece, în vreme ce noi, românii, n-am făcut nimic pentru că nu aveam, mi se pare foarte ieftin. Herta Müller, aşa dură cum este, cred că suferă foarte tare fiindcă i s-a furat România.

Nu suferiţi şi dumneavoastră de acelaşi simptom? E adevărat, dar eu nu aveam unde să plec. Hertei Müller i s-a transmis tot timpul acest mesaj. Iar ea a venit după premiul Nobel şi practic ne-a spus că, deşi a luat tot ce poate lua un scriitor, nu-i convine că i s-a furat România. Cred că avea dreptul să spună asta. Faptul că ceilalţi au luat-o la modul că şi din cauza lor i s-a furat, a complicat lucrurile foarte tare. Hertei Müller nu i-a fost luată ţara din cauză că Liiceanu tăcea şi acum vorbeşte foarte mult. Dar Herta are partea ei de dreptate: dacă şi Liiceanu, Ionescu şi Popescu ar fi vorbit în anii aceia, poate s-ar fi întâmplat ca în Polonia sau Cehia.

Aveţi vreun gram de optimism pentru viitorul României? Domnule Stoicescu, e foarte greu să vii în vizită în România şi să spui nu. Trebuie să fii politicos când intri în casa cuiva.

N-aţi jucat niciodată totuşi rolul acesta, al celui care spune lucruri de complezenţă. (câteva secunde de tăcere) După alegeri, i-am trimis un mesaj domnului Băsescu, în care i-am spus că îl felicit şi că îi scriu pentru că spusese anterior că a înţeles lecţia câştigării alegerilor pe muchie şi că în al doilea mandat va încerca să fie preşedintele tuturor românilor. Nu cred că s-a întâmplat lucrul ăsta. Dar nu e vorba doar despre o persoană, ci şi despre ceilalţi. Cât timp actorii politici trăiesc şi acţionează aşa cum o fac, e o dramă. Iar damblaua asta este epidemică, s-a întins. Uitaţi-vă pe forumuri, în presă sau pe bloguri. Omul nu te mai citeşte ca să vadă dacă e de acord cu tine sau nu, o face doar pentru a-ţi transmite că pentru el tu nu reprezinţi nimic. Îşi satisface două necesităţi: de a spune, de sub pseudonim, că el există şi de a-ţi transmite că tu, deşi semnezi cu numele tău, nu exişti.

FOTO: OCTAVIAN COCOLOŞ