Donald Trump a venit la conducerea SUA cu o țintă clară din campanie: reechilibrarea deficitelor comerciale cu terți actori și ieșirea din acordurile de liber schimb care le-au generat. Într-adevăr, SUA aveau deficite comerciale cu majoritatea actorilor internaționali și asta îi crea o problemă majoră de lipsă de locuri de muncă și creșterea constantă a datoriei. De aceea, Trump a vrut să acționeze în varianta clasică de echilibrare a balanței comerciale pe baza introducerii taxelor la diferiții parteneri comerciali.

 

Problema majoră a unui asemenea procedeu a fost că principalii parteneri ai săi, în afară de China - un rival declarat, erau partenerii săi: statele europene, Australia, Canada, Coreea de Sud, Japonia, etc. Aliați și parteneri strategici. Aici narațiunea sa era sensibil diferită, și viza investiția americană în securitatea și apărarea acestor state care foloseau propriile resurse pentru dezvoltare economică și competiție comercială cu SUA. De aici și discursul său la summitul NATO, unde nu întâmplător ținta a fost Nord Stream și competiția incorectă cu gazul rus, favorizat de către Germania. Până de curând SUA nu exporta gaz natural lichefiat, provenit din gaz de șist, ca să fie o competiție pentru gazul rusesc, azi se adaugă și problema agresivității Rusiei și înarmării sale pe baza resurselor obținute din produse energetice.

Dacă aici, pe baza parteneriatelor, relațiile s-au dus spre o negociere cu partenerii săi, inclusiv UE – după vizita lui Jean Claude Juncker la Washington, care a relansat discuții despre un posibil TTIP(acord de comerț și investiții transatlantic) dar fără excepții, cu piață cu adevărat liberă – cu China războiul comercial pare să se prefigureze cât se poate de pregnant, așa cum se prefigurează cu Rusia asupra furnizării de gaze pentru piața europeană. În schimb, această abordare s-a mai dezvoltat într-o altă direcție, sancțiunile economice. S-a vorbit foarte mult despre ineficiența sancțiunilor economice: că sunt prea puține, că vizează întreaga populație care pierde – vezi Coreea de Nord, că nu suferă conducătorii, că durează mult până se simte efectul. Abordarea solidă și comprehensivă a sancțiunilor de către actuala administrație americană - și mai ales actualul Congres - a dus însă la efecte negative importante și la costuri care definesc noul tip de instrument de război internațional: războiul economic și războiul comercial, purtat prin sancțiuni.

Efectele au fost majore pe câteva direcții, și amenință să se accentueze și mai mult în perioada imediat următoare. Și iată că ele se văd în prăbușiri ale monedelor, în căderi ale burselor (acolo unde există) și în reducerea drastică a investițiilor externe, se traduc și în probleme economice majore, cu efecte la nivel social în statele vizate. Și țintite la nivelul oligarhilor, personalităților politice și a liderilor implicați în acte de încălcare a dreptului internațional. În mod paradoxal, prin sistemul său drastic de sancțiuni, conservatorul Donald Trump validează un instrument liberal de constrângere și determinare a respectării angajamentelor și a dreptului internațional: sancțiunile.

Primul care a demonstrat probleme majore de adaptare a fost Iranul. Din decembrie 2017 până astăzi, cu un vârf în iunie 2018, manifestațiile publice au atins orașe diverse în teritoriu, apoi Teheranul, mai nou chiar Bazarul din Teheran, centrul comerțului și sursa revoluționară în regiune, din 1979 până astăzi. A atins clasa de mijloc, micii comercianți care au închis magazinele pentru a protesta la dublarea valorii dolarului din 2013 și la creșterea dramatică a șomajului și a costurilor generale, după ieșirea SUA din Acordul nuclear cu Iranul și mai ales pe seama aventurilor iraniene în tot Orientul Mijlociu, Siria cu precădere, în războaie de factură hegemonică și implicare în dominația regiunii pe criterii sectare.

Apoi Rusia a luat cea mai puternică lovitură, după ultimele sancțiuni anunțate de SUA privind ingerința în alegerile americane și cazul Skripal. E vorba, din nou, despre sancțiunile Trezoreriei și de cele votate în Congres, inclusiv a celor ce vizează oligarhii lui Putin și populația. Cu resursele din fondul de stabilizare epuizate, cu aventurile militariste în Crimeea, Donas, Siria și aiurea prin lume finanțate excesiv, Rusia lui Putin a văzut prăbușirea monedei și a bursei de valori, mai ales acțiunile de la băncile sancționate, dar și o creștere a nemulțumirii populației pentru Legea Pensiilor, necesară reechilibrării bugetului, și a nemulțumirii grupului din jurul lui Putin pentru efectele politicii sale externe, aventuriste și militariste. La Moscova se fac paralele cu criza rublei de acum 20 de ani, la 17 august 1998, comparată cu căderea lui 10 august 2018.

În ultima săptămână, după anunțul sancțiunilor la adresa ministrului de Interne și al Justiției privind arestarea pastorului Bronson și reținerea sa acum în arest la domiciliu, Turcia trece printr-o perioadă critică. Nu-i vorba, și pe fondul lipsei reformelor economice interne, dar și pe fondul prezenței a 3,5 milioane de refugiați și a măsurilor dure asupra unor categorii de populație, fapt ce a îndepărtat investitorii sau i-a făcut extrem de reticenți după realegerea lui Erdogan Președinte cu puteri excepționale. Lira s-a prăbușit dramatic, bursele au luat foc iar criza economică se apropie de explozie. De aici și apelurile dramatice ale Președintelui Erdogan de a schimba dolari, acum de a vinde aur de acasă pentru a susține lira turcească. Iată, deci, un nou tip de război care și-a conturat efectele dezastruoase și influența și care excede impactul unei campanii militare costisitoare și cu mulți morți,

Chiar dacă războiul cibernetic și cel informațional rămân cele cu efectele perverse cele mai costisitoare, că a fost sau nu premeditat, războiul economic și comercial al SUA purtat prin sancțiuni pare să-și atingă țintele. E adevărat, în unele cazuri în contexte concrete, de slăbiciune cronică și lipsă de reziliență a economiilor vizate.