A venit pe lume în 1940, în Sicilia, pe vremea când Italia era sub cizma lui Benito Mussolini. Când a împlinit 20 de ani, vocea sa a fost declarată cea mai bună din peninsula italiană. La 25 a ajuns, accidental, în România. Venise pentru o vară și a rămas 13 ani, ca prim-solist la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, din București. Ca artist străin a dus-o boierește, în anii când românii chițăiau de foame. S-a însurat aici și a făcut trei copii cu una de-a noastră.

Apoi, și-a luat lumea în cap. A stat un an și jumătate în Japonia, loc în care i-a învățat pe supușii împăratului Akihito care e diferența dintre teatrul Kabuki și canțonetele italiene. După aia a concertat prin Canada și America. Locuri în care a întâlnit o grămadă de conaționali de-ai săi. S-a împrietenit cu Pavarotti, Franco Nero și mulți alții.

După fix 20 de ani, a revenit în România. Și-a reîntâlnit vechi colegi de scenă, ca Dan Spătaru sau Sofia Vicoveanca. La fel ca prima oară, n-a mai plecat. Marele tenor Antonio Furnari, ajuns astăzi la venerabila vârstă de 78 de ani, încă mai cântă. Este vedeta restaurantului Cercului Militar Național.

 

Cu Cosa Nostra n-a avut treabă

S-a născut la Biancavilla în Catania. Un fel de Ferentari al Siciliei. Acolo e leagănul celebrei Mafii siciliene „Cosa Nostra”. Cum de a devenit Antonio Furnari cântăreț și nu mafiot? Venerabilul tenor spune, într-o română corectă gramatical, dar cu accent sicilian, că a început să cânte încă din leagăn.

„Da’ numai piese italiene! M-a remarcat, la un concurs pentru amatori, un dirijor foarte cunoscut, pe atunci. Mi-a zis să mă duc la Roma, la Conservator”. Și a lăsat mafioții pentru scenă. Don Antonio râde, șugubăț: „Nu m-a interesat nicodată Mafia!”.

Are 78 de ani și a înregistrat 42 de albune, din care două au fost „Discuri de  Aur”. Care e cel mai cunoscut dintre ele? Bătrânul își netezește părul proaspăt vopsit într-un negru de abanos și turuie ca un autentic italian: „«Il cielo», adică «Cerul», pe românește. Un LP cu 12 melodii. A fost imprimat, în 1981, cu orchestra simfonică din New York. Până acum s-au vândut peste 20 de milioane de discuri!”. Și, cu drepturile de autor cum stă? Ia ceva bănuți? Antonio Furnari e prudent: „Din când în când, își mai aduc aminte americanii și mai îmi dau câte ceva”. A naibii treabă cu „fiscul” ăsta…

 

A venit în România pentru două luni și a rămas 13 ani

La 20 de ani, în 1960, Antonio Furnari câștig a premiul „ Cea mai frumoasă voce italiană”. Cu ce melodie a câștigat concursul? Iar se mândrește: „«Straniera Romana», o canțonetă de dragoste”. Nu se abține și începe să fredoneze cântecelul : „A fost un concurs televizat, cum e acum «Vocea României», numa’ că era în Italia”.

În 1965, la numai 25 de ani, Antonio Furnari devenea primsolist al Teatrului de Revistă Constantin Tănase, din București. De ce un tenor italian, aflat în floarea vârstei, părăsea Italia și se stabilea la București? Bătrânul tenor scormonește printre amintirile de acum jumătate de veac: „Eram în Bulgaria și cântam în cel mai mare teatru din Sofia. M-a auzit cineva de la Teatrul Tănase, Horia Șerbănescu , și m-a angajat pentru două luni”. Nu-și mai aduce aminte pe ce bani. „Da’ am rămas 13 ani, pentru că m-am îndră- gostit de o româncă. O strănepoată de-a lui Nicolae Bălcescu!”, e la curent Don Antonio cu istoria națională a țării sale adoptive.

 

A dat spaghetele pe sarmale

De ce nu s-a întors în Italia, cu tot cu iubita sa? Râde în hohote: „Cu fata aceea, Mara Grossu, m-am însurat. Mi-a făcut un băiat și două fete. Am renunțat la spaghete pentru sarmalele făcute de ea, că îmi plac foarte mult!”. Spune că, acum, iubește România mai mult decât țara sa natală, Italia: „Fiind foarte credincios, l-am auzit pe fostul Papă, Sfântul Ioan Paul al II-lea, la TVR, spunând că: «În munții înalți ai României se găsește sufletul Maicii Domnului»! Poate că d-asta m-am îndrăgostit de România”. Pe degetul mic al mâinii stângi Don Antonio poartă un ghiul de aur cu o piatră «Ochi de tigru». Îl mângâie constant. Chiar, se găsesc în București localuri în care poți mânca paste la fel ca în Italia? Dacă da, care sunt acelea?

Își plescăie buzele, pofticios: „Nu vreau să fac reclamă nimănui da’ e un local, «Davvero», pe lângă Gara de Est. Se mănâncă ieftin, cu specific napoletan. Mai e și «Unico Vero», da’ e mai de lux”.

 

„Pe Magheru erau 8 cârciumi cu orchestră. Azi nu mai e niciuna!”

Cum se vedea viața mondenă a românilor, în anii ’ 60-70’, prin ochii unui „italiano vero”? Cântărețul e sincer: „Io, în cei 13 ani petrecuți la Teatrul Tănase, am văzut o lume mai fericită ca cea de astăzi. Poate că se vor supăra unii… Artiștii erau mult mai respectați și viața era mai liniștită. Și viața de noapte era mai bună. Numa’ pe bulevardul Magheru erau opt restaurante cu orchestră și cântăreți. Acu’ nu mai e niciunul!”.

Cu ce artiști ai acelor vremuri a legat prietenii? Venerabilul tenor are ochii în lacrimi: „Am fost ca frații cu Dan Spătaru, Aurelian Andreescu și Gil Dobrică. Și, ca pe nișt e surori le-am considerat pe Stela Popescu, Cristina Stamate și Lucky Marinescu. Oooo, Lucky a fost cea mai frumoasă femeie din țara asta, pe atunci”. Mai multe nu poate să mai spună.

Dar cu nevastă-sa, Mara, cum s-a întâmplat povestea de amor? Zâmbește, timid: „Eram la mare, în turneu, în vara lui ’65. Avea 15 ani și a venit să-mi ceară un autograf. Era așa frumoasă că, după ce a plecat n-am putut s-o uit”. A trecut o vreme și fata l-a căutat la teatru. Au stat de vorbă și s-au „împrietenit”. Clasic italian, nu-i așa? După un an, s-au căsătorit și, la puțin timp a venit și primul copil: „Îl cheamă Vincenzo și e comisar de poliție la Roma. Și fetele sunt tot acolo. Rosandra e dentistă și Veronica, care a venit la 12 ani de la căsătorie, e profesoară de filozofie”.

Celebru și-n Japonia și-n America

S-a simțit filat de temuta Securitate? Nu l-au deranjat niciodată securiștii? Că doar era un străin într-o țară comunistă… Neagă categoric: „Niciodată! Uite, Ion Iliescu și Traian Băsescu mi-au spus că-s cel mai iubit străin din țara noastră! Da, a noastră”, subliniază artistul ajuns la vârsta senectuții.

În urmă cu peste 40 de ani s-a întâmplat ca Teatrul Tănase să devină neîncăpător pentru lumea care vena să-l asculte: „Am avut 44 de spectacole, zilnic , la Sala Palatului. Spectacolul se numea: «Și femeile joacă fotbal»”. Zice că ține cu Steaua, în România și cu AS Roma în Italia, că e prieten cu Totti. „Păcat de Catania, că e în «Serie B»” , e nostalgic italianul după vremurile în care multe românce ar fi făcut orice pentru un spray, săpun sau șampon din Vest. Și, dacă aveai și niște ciorapi de damă se chema că ai prins jackpot-ul.

În 1978 a plecat în Japonia, apoi în Canada și S UA. Cum așa? De ce nu s-a stabilit peste ocean? Îl năpădesc, iarăși, amintirile. Se întâmpla la un an după cutremurul din ’77. Familia o dusesem la Roma. Am prins un turneu de un an și jumătate în Japonia. Am cântat, acolo, peste tot. A urmat SUA, unde am stat șapte ani. Am urcat pe scenă la Carnegie Hall și la Disney World – în Florida – cu Orchestra Mantovani. Da’ le-am cântat și rușilor, la Bolshoi Teatru. Iar cu marele tropetist Ninni Rosso la Teatro Dell’Opera din Roma!”. Alte vremuri…

 

„După 20 de ani am găsit o Românie mai îngrijorată”

Revenit pentru o scurtă vizită în România în 1998, după un turneu întreprins alături de artiștii Dan Spătaru și Sofia Vicoveanca, Antonio Furnari a rămas din nou la București, unde s-a stabilit definitiv. De ce a ales să-și petreacă bătrânețea în România și nu în însorita Catanie? „Păi, am zis…, sufletul Maicii Domnului mă ține aici”. Concret, a prins un contract gras cu fosta televiziune Tele7ABC.

Cum i s-a părut România după 20 de ani? A lăsat-o sub Ceaușescu și a regăsit-o pe vremea lui Emil Constantinescu? Dă din umeri: „Ce pot să-ți spun? Am găsit-o ca o țară occidentală. Doar că poporul meu, poporul român, era mult mai îngrijorat…”, suspină italiano-românul. Cetățenia română nu l-a tentat? Pe cât de român se declară, pe atât de ferm răspunde: „Nu! De când România e în UE nu mai am nevoie. Nici nu m-a întrebat nimeni și nici nu m-am cerut io. Sunt și român și italian. Juma-juma…”.

 

Mai cunoscut în România decât în Italia

 

Ce-i lipsește cel mai mult din Italia? E de zarmant de sincer. Oricât s-ar da în vânt după sarmale și ciorbă de burtă, tot pastele sunt în ADN-ul său: „Spaghetele a la Matriciana, cele Bologneze și a la Siciliana, cu vinete…”. Mai că-i plouă în gură lui Don Antonio.

În România, cel mai cunoscut și iubit cântăreț italian este Toto Cutugno, care e doar cu trei ani mai mic ca Antonio Furnari. S-au cuno scut cei doi? Dar cu la fel de celebrii Al Bano și Romina Power, Rita Pavone sau Gianna Nannini? Omul e modest. „Doar cu Al Bano m-am cunoscut. Culmea, în România! Acum patru ani, cântam la Terasa Doamnei, lângă Banca Națională, și era și el cu orchestra la masă. Muzicanții erau români și mă cunoșteau. A venit la mine și mi-a zis că: „Am auzit vorbind «molto» despre tine”.

 

Prieten intim cu Luciano Pavarotti

A fost prieten apropiat cu marele tenor Luciano Pavarotti. Cum s-au cunoscut și cum au de venit prieteni? Amintirile îl răscolesc: „Am cântat prima oară cu el la Tampa, în Florida. Atunci ne-am împrietenit. Îmi spunea, mereu: «Antonio, vreu să fiu ca tine. Cu mai puțini bani, dar sănătos!». El avea diabet și îi plăcea mult să gătească paste. Tare mult… Of, Doamne!”. Antonio Furnari n-a pus alcool pe limbă toată viața, dar un viciu tot are. Fumează și acum, la 78 de ani, un pachet de Kent lung, de ăla „medicinal”, pe zi.

Povestește că Pavarotti, a cărui avere era uriașă, trăia modest și ajuta mult săracii. „Odată, Luciano a luat pentru un concert 3.000.000 de dolari. Eu, cel mai mare onorariu am avut cam 50.000 de dolari”.

Dă, din nou, din umeri. Fiecare cu norocul lui. Împrăștie pe masă o parte din fotografiile din viața sa. Se vede că a fost un intim al lui F ranco Nero și Giuliano Gemma.

 

De la „O sole mio” la „M-a făcut mama oltean”

Antonio e îmbrăcat la patru ace, într-un sacou pepit, cămașă albă și cravată roșie, ca un „italiano vero”, vorba cântecului. Are program zilnic, de marți până duminică în restaurantul Cercului Militar Național. În ce localuri din Capitală a mai performat? „Am mai fost la Terasa Doamnei, la Boema și, pe timpuri, la restaurantul hotelului București, cu trupa lui Cornel Verban.

Câștigă bine sau e mai mult un hobby?”. Trage aer în piept și abia spune: „E un hobby, să-mi întrețin vocea”. Ce fel de melodii cântă? Se înviorează: „Mai mult italienește, da’ am și un potpuriu românesc cu: «M-a făcut mama oltean», «Țărăncuță, țărăncuță» și «Trandafir de la Moldova»”. Sunt clienții români generoși cu artiștii? Fostul mare tenor e mulțumit: „Da, destul. La dedicații, dă omu’ un milion, două… Se împarte cu orchestra”.