Miercuri, 3 octombrie 2018, seara, Viorica Dăncilă a acordat un interviu Sabinei Iosub de la Antena 3. Prin raportare la discursul excelent din Parlamentul european, interviul mi s-a părut a fi ceea ce în suburbii e zis a da cu mucii în fasole.

Asta deoarece Viorica Dăncilă a explicat procesul stalinist al cărei victimă a fost România prin preluarea de către Ștabii Uniunii Europene a unor informații neverificate despre România „Am văzut cum anumite informaţii au fost preluate fără a fi verificate şi acelaşi sentiment de tristeţe, pentru că s-a ajuns ca să fie o dezbatere despre România.”

Într-un vădit efort de a se pisici pe lîngă cracul pantalonilor lui Frans Tiemmermans, Viorica Dăncilă a pus nițica dare înapoi a olandezului arogant pe seama dialogului avut cu ea, Viorica Dăncilă. Românii au o vorbă. Ori e proastă, ori se face. Viorica Dăncilă din interviu nu e proastă. O face pe proasta. Frans Timmermans a dat înapoi catadicsind să recunoască, în fine, gravele încălcări ale drepturilor civile care au fost Protocoalele nu pentru că dialogul cu Viorica Dăncilă i-ar fi adus revelația care la noi, la țară, se exprimă nemijlocit prin darea căciulii pe ceafă, ci pentru că spre stupoarea lui s-a pomenit cu o reacție neașteptată din partea celor care reprezintă Proasta pentru el de România. Pe de o parte, în Parlamentul european europarlamentari români de talia Renatei Weber și a Noricăi Nicolai n-au șovăit să-i dea peste bot, iar pe de alta, în România, printr-o manevră inteligentă, s-a lansat teza unei ieșiri din Uniune.

Ciocoiul cu mînecuțe, acest Vîșinski de cașcaval, și-a dat seama că România e pe cale să nu mai fie proasta Europei Centrale și de Est, țara care se scăpa pe ea cînd un birocrat de la Bruxelles se scărpina cu tîlc.

Tot ceea ce s-a întîmplat cu țara noastră în aceste zile n-ar fi fost posibile fără ajutorul dat chiar de români Stăpînilor de la Bruxelles. Aceștia au exploatat două slăbiciuni fundamentale ale elitei românești din postdecembrism:

Colaboraționismul entuziast, dar și neghiob, cu Stăpînul din afară.

Vorbirea țării de rău peste hotare, un tic rar întîlnit la alte popoare, care, de regulă, oricît s-ar dușmăni în țară, cînd ajung afară, în fața altor nații, devin solidari în chip automat.

S-ar putea crede că e vorba de năravuri ivite la români după decembrie 1989.

O simplă cercetare a publicisticii interbelice ne dezvăluie că aceste năravuri se manifestau și înainte de Al Doilea Război Mondial. Cea mai bună dovadă:

Marii publiciști au luat atitudine față de ele.

Henry Barbusse și Romain Rolland înființează în noiembrie 1926 Comitetul Internațional împotriva Fascismului. Cei doi sînt – conștienți sau nu – sub influența Moscovei bolșevice. Henry Barbusse va scrie și publica mai tîrziu un imn dedicat lui Stalin. În februarie 1927, Comitetul lansează apelul Către mințile libere, împotriva fascismului. Se protestează împotriva „terorii albe” în Italia și România. În vara lui 1927, Comitetul trimite Bucureștiului o Telegramă prin care cere amnistierea și pentru delictele comuniste. Nae Ionescu reacționează în Cuvîntul din 10 iulie 1927 prin textul „Teroarea albă în Balcani”. Reproduc din el un amplu fragment după cum urmează:

„Primim o telegramă care ni se adresează, direct, din Paris. În traducere, o dată din franțuzește în românește și a doua oară din stilul telegrafic în cel cursiv, conținutul ei e următorul:

„Comitetul de apărare a victimelor teroarei albe în Balcani, luînd cunoștință de făgăduielile făcute pentru amnistierea unor categorii de procese militare a căror cifră totală atinge treizeci de mii, reclamă amnistia pentru toate delictele militare, fără excepție. El mai declară că amnistia nu poate ignora condamnări și procese politice ca de pildă procesul Stefanof. Stăruie, în numele opiniei publice franceze, pentru o amnestie integrală militară și politică în România.”

Iscălesc telegrama, „în numele comitetului”, între alții: Henri Barbusse, M-me de Saint. Prin profesorul Langevin, vechiul nostru amic, esteticianul evreo-maghiar Victor Basch și Emile Kahn.

 Nu știu ce-și vor fi închipuind despre noi acești onorabili domni, cari ni se adresează în numele opiniei publice franceze cu termeni ca „reclamă”, „declară”, „stăruie”, toate cuvinte de o rară și necuviincioasă indiscreție, neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare.

Aș crede mai degrabă că oamenii aceștia nu sînt chiar așa de vinovați; că adică nu din proprie inițiativă dau dovadă de o atît de proastă creștere; ci, mai degrabă că așa au fost învățați. Cu cine au luat ei contact în România, cînd vor fi făcut-o? Cu cei de la Liga Drepturilor Omului. Toți, personagii de tristă înfățișare morală, cari nu-și dau seamă că un om care se ceartă cu nevastă-sa, nu are îngăduință să strige faptul acesta pe toate acoperișurile. Dacă își permit deci domnii de la Paris să se amestece în treburi cari ne privesc numai pe noi, o fac pentru că au fost încurajați la aceasta chiar de unii dintre ai noștri. Să ne fie îngăduit a respinge hotărît această intervenție. Din motivul pe care l-am spus; și încă dintr-unul.

Comitetul d-lui Barbusse e lipsit de obiectivitate. Cuviincios spus. Interesațiile pe care le face sînt suspecte. Cunoaștem protestele împotriva teroarei albe. Nu am auzit de nici o intervenție în favoarea victimelor teroarei roșii. Și sînt doar destule; cel puțin cît cele ale «teroarei albe». Nu-l interesează pe d-l Barbusse decît acestea din urmă? Se poate. Dar atunci să ne îngăduie ca nici pe noi să nu ne intereseze decît cele dintîi. Și să nu se mai ostenească cu protestele. Noi avem și alte treburi, mai serioase...”

Nae Ionescu avea dreptate. Iată ce se scria în presa comunistă de pe vremuri, mai precis în articolul intitulat Henry Barbusse la București apărut în 1965: „În anul 1925, la Bucureşti, opinia publică este zguduită de broşura lui Costa-Foru intitulată „Abuzurile şi crimele Siguranţei generale a statului. Declaraţiunile victimelor”. Minte luminată, conştiinţă progresistă, spirit umanitar, Costa-Foru face cunoscută lumii, cu indignare, dar cu sobrietatea documentului autentic, îngrozitoarele torturi din beciurile poliţiei şi închisorile româneşti, puse la cale sub patronajul guvernului român, în afara celor mai elementare şi fireşti drepturi ale omului. Muncitorii, pentru simpla vină de a-şi fi apărat drepturile, libertatea de organizare, ziua de muncă de opt ore, înlesniri la salariu, cu un cuvînt lupta pentru viaţă şi pîine, erau închişi, schingiuiţi, asasinaţi. Partidul Comunist, din adîncă ilegalitate, îndruma lupta muncitorimii împotriva legilor reacţionare şi antimuncitoreşti, pentru demascarea reformiştilor, pentru cucerirea dreptului şi libertăţii de organizare, pentru clarificare ideologică. Ecoul chinurilor şi jertfelor muncitorimii trece dincolo de graniţele ţării. Luînd cunoştinţă de broşura tipărită de Costa-Foru, intelectualitatea progresistă pariziană lansează un protest semnat de Henry Barbusse, Einstein, Romain Rolland, Margueritte, Savarine.”

Las deoparte observația, corectă, valabilă și azi, că teroarea roșie trebuie și ea condamnată. După destalinizare, ceea ce doar se bănuia pe vremea cînd Nae Ionescu scria acest comentariu, s-a dezvăluit ca adevăr solid:

Victimele teroarei roșii sînt la fel de importante ca și cele ale terorii albe. Dacă nu chiar mai importante, avînd în vedere proporțiile terorii staliniste în URSS mai întîi și în țările din Est mai apoi.

Chestiunea lecțiilor primite din afara României, de cele mai multe ori, cum scrie Nae Ionescu, „neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare”, se punea și acum aproape un secol. Ca și acum, tot felul de Comitete și Comiții, tot felul de năimiți din lumea întreagă, își permit să ni se adreseze în termeni de „o rară și necuviincioasă indiscreție”, ca unor slugi, fără a se gîndi o clipă că e vorba de un Popor, de o țară, și nu de curtea din dos a ciocoiului. Nae Ionescu observă însă în 1927 că amestecul celor de la Paris, amestec din afară, a fost încurajat de forțe din România, care au apelat și apelează la arbitraj extern pentru certurile din țară. Fără a ține cont, cum spune Nae Ionescu, că „un om care se ceartă cu nevastă-sa nu are îngăduință să strige faptul acesta pe toate acoperișurile”.

Într-un alt articol din 1927, „Propaganda noastră și a altora”, Cuvîntul, 12 august 1927, Nae Ionescu deplîngea un alt nărav al românilor:

Colaborarea voioasă la ponegrirea țării: „Noi ne plîngem necontenit că oficialitatea nu izbutește să ne organizeze o propagandă eficace în străinătate. Avem dreptate, și nu prea. Căci, în aceasta nu numai statul e de vină. Ci orientarea generală a spiritului public din țara noastră, care nu numai că nu simte nevoia de a contribui la ceea ce am putea numi reclama cinstită a țării – dar, dimpotrivă, colaborează efectiv la ponegrirea ei. Este doară îndeobește cunoscut că, de îndată ce au trecut granița, sau de îndată ce se află în tovărășia unui străin, românii noștri își simt îndatorirea morală de a se desolidariza de toate lucrurile rele cari se petrec la noi – ca și cînd străinătatea nu și-ar avea racilele ei, adesea mai grave decît ale noastre –; uitînd însă, în același timp, a atrage străinilor atenția asupra atîtor lucruri excelente cari se află aici și cari merită a fi cît mai larg cunoscute peste graniță, spre cinstea și folosul neamului nostru.”

Să mai spună cineva că românii erau altfel decît azi în raport cu străinii în 1927, cu 91 de ani în urmă!