Poza asta îmi stârnește niște amintiri din vremea când eram foarte prost da’, practic, mă dădea norocu’ afară din casă. Și asta nu că aveam doar 25 de ani, eram frumușel, câștigam mai multe lovele decât cheltuiam și, evident, aveam și un anume șarm de autist care atrăgea gagicile – în special sutdente de „am mic”, o vreme, până farfuzele își dădeau seama că, indiferent cît de deștepte și frumoase erau, nu contau decât ca niște accesorii pe care le asortam în funcție de culoarea costumulului pe care vroiam să-l port în seara aia. Așa cum mă știe lumea, viața mea avea două componente simbiotice. Pe de-o parte navigam, pe vapoare și rute pe care mi le alegeam după bunul plac și, logic, căștigam bani frumoși pe vremea în care un salariu bunicel nu sărea de 150 de dolari pe lună și pe de alta, când mă debarcam îmi reluam proastele obiceiuri de gigolo cu ticuri existențialiste. Adică, dacă în voiaje, ca „Reporter de Cursă Lungă” mă trosneam și îmi reglam hormonii prin tavernele jegoase și bordeluri sordide, pline de toată drojdia scursurilor porturilor de pe cam toate continentele, întors la București redeveneam reporter de „viață mondenă” – un fel de precursor antediluvian al actualilor paparazii.

Mintea de pe urmă

Și, cum un viciu trage după sine pe altu’, iar cocârțul, țigările și curvăsăreala deveniseră pe undeva monotone, nu puteau să-mi lipsească din palmares jocurile de noroc. Primele noțiuni despre „BlackJack” le-am căpătat în radă la Yangoon, în Myanmar, unde m-a învățat „Mogulul”, un „doiar” de la mașină, cum să-mi recuperez dimineața de la borfetul birmanez marafeții pe care li-l lăsam noaptea în schimbul a se știe ce exact anume, că respectiva treabă se face la fel în toată lumea și ce aveau ele de dat la schimb arată și se folosește în același mod oriunde ai fi pe planeta asta. Și, cum pentru curvele birmaneze BlackJack-ul era principala distracție, dar îl jucau cu o naivitate pe care am întâlnit-o doar la americani, mulți ani mai târziu, în Las Vegas, nu numai că mi-am recuperat banii ci am și pus bani la teșcherea.

Cum la București, la mijlocul anilor ’90, nu erau decât fo trei cazinouri mai de Doamne-ajută: unul la Inter – pe valută, al doilea la Teatrul-Casino Victoria – preferat de gașca lui Giovani Becali și de Pițurcă și al treilea la Berlin – în locul fostei cârciumi omonime, unde își făcea veacul Horia Moculescu, nu prea aveai de unde alege. Dar io țineam la teșcherea și valută și lei, că pe mare eram plătit în dolari și la uscat mă așteptau salariile pe stoc. Am și luat, da’ am și dat, cât să mă enervez numa’ când îmi aduc aminte.

O vizită la budă poa’ să coste și 200 de dolari

Numai că, dacă la BlacJack le mai nimeram io, la ruletă am fost și am rămas o catastrofă. Țiu minte că, odată, mă luase cu el un amic, și el fost marinar, care era mare gambler. Călărea ruleta zilnic și nu fără oarece foloase, se lăuda el. Mă rog, cu timpul m-am prins că, de fapt, el se trata astfel de o depresie… Și-l cam costa, nu glumă. În fine, io eram cam falit și mi-a dat el 200 de dolari, bani frumoși pe acea vreme, că trăiai din ei fo două luni. Intrăm noi în cazinou și el o ia spre budă. Cât a stat el la umblătoare, în fo cinci șase spin-uri, am gătat toți bainii și, când a ieșit ușurat i-a aruncat-o peste umăr : „Hai să mergem, că tocmai ai făcut doi rahați de o sută de parai bucata”. Ăla să facă apoplexie.

Chestia e, la ruletă, să ai bulan să prinzi fo patru-cinci numere la rând și s-o ușchești repede, că dacă o iei la vale nu te mai oprești. Și io, cum n-aveam frînă, nu de puține ori mi s-a întâmplat să n-am bani, la plecare, nici de taxi și, dimineața, să sun pe la prieteni să mă scot loa capăt pînă la prima leafă sau primul voiaj. C’est la vie!

No risk, no fun!

Au fost, însă, și întâmplări de povestit la nepoți când ajungi bunic. Și, cum io n-am copii, cel puțin nu unii cunoscuți, nu-mi rămîne decît să mă dau singur în gât, la ziar. Am plecat într-o sâmbătă, acum fo șase ani, pe la prânz, din Shorley, o cârciumă din Regie, către casă. Mâncasem și dădusem în boala porcului, că trăgeam să cad într-o rână și să ațipesc la masă. Numa’ că taxiu’ trecea pe lîngă Hilton, la al cărui subsol, în fostul nightclub, duduia de zor un cazinou ținut de niște evrei. N-am rezistat, chit că mai aveam în buzunar doar o sută și ceva de lei. „Bă”, mi-am zis, „și cu ăștia și fără ăștia, tot sărac sunt, ce-o fi o fi!”. Am coborît la unu jumate în cazinou și, pe la opt seara, am sunat un amic să vină să mă ia că aveam în față jetoane de peste 3000 de euro. Pînă a venit ăla sărisem de 4000, că i-am dat și lui fo 500 de lei să-i ia cercei nevestei și alți 500 să-i ia și amantei cu care venise să mă pescuiască. M-a luat de o aripă și am plecat. Apoi, am ajuns într-o trattorie italienească unde ei au crăpat la fructe de mare până li s-a aplecat și io am terorizat asistența cu vocea mea sensibil alcoolizată, că începusem să mă cred Louis Prima:

„I'm just a gigolo
That everybody knows
The people know the part I'm playing.

You paid for every dance
Selling each romance
Every night from heart betraying.

Now there will come a day
Youth will pave away
Then what will it be about me, baby?

When the end comes I know
There will just another gigolo
And life goes on without me”.

Eh, a fost mișto. Mai nasol a fost altădată, cînd, după ce am plecat cu fo 65 de dolari în buzunar în America, le-am luat americanilor în Las Vegas fo câteva mii de cocari pe care i-am spart în prima noapte după ce m-am repatriat, tot la Hilton.

Și sunt multe faze d-astea, da’ mi-e lene acu’ să le mai înșir. Cert este că io unu’ n-am respectat niciodată, dar niciodată, niciuna din regulile pe care io singur mi le-am fixat. Și anume: să nu pariez niciodată când sunt matol, să nu merg cu gagici în cazinou, să am la mine bani doar cât sunt dispus să pierd și să mă ridic de la masă atunci când văd că norocu’ o ia la vale cu tot cu paralele mele. Dar, cum am scris mai sus:

„I'm just a gigolo
That everybody knows
The people know the part I'm playing…”.

 

  

 

Te-ar putea interesa și: