Aflată cu jurnaliști după ea într-o inspecție de tip „vodă deghizat”, o doamnă așezată de hazard în fotoliul de ministru al învățământului a auzit vorbele de mai sus, din dosul ușii unei clase a unei școli de țară. A năvălit în clasa în care copiii tocmai făcuseră liniște și se uitau la tânăra lor învățătoare și s-a prezentat zdrobitor: „Sunt ministrul învățământului!”. Pătrunsă de importanță, a început să o certe până la lacrimi pe tânăra învățătoare, în fața micuților ei școlari. Certatul, o teorie a chibritului în cel mai crâncen limbaj de lemn negeluit, că doar doamna „Sunt ministrul învățământului!” este profesoară de limba și literatura română, a fost pe îndelete prelungit, pentru ca jurnaliștii prezenți să poată înregistra și filma în voie.

Dacă faptul că vorbele cu care și-a ținut discursul i-au ieșit precum șpanul de sub rindea este unul de trecut cu vederea, aspectul legal nu este. Doamna „Sunt ministrul învățământului!” a încălcat legea de două ori. Prima dată, când a intrat într-o clasă în care un dascăl ținea o lecție, a doua oară, în prezența și cu acordul ei, cei care o însoțeau au făcut înregistrări audio-video. Legea Educației Naționale este atât de clară, de parcă ar fi avut în vedere exact țățisme din categoria povestită mai sus. Ea prevede la art. 272: „cadrele didactice nu pot fi perturbate în timpul desfășurării activității didactice de nicio autoritate școlară sau publică”, iar „înregistrarea prin orice procedee a activității didactice poate fi făcută numai cu acordul celui care o conduce”.  Nu a fost încălcată doar Legea Educației, dar și alte prevederi legale, care stabilesc că un minor nu poate fi folosit sau expus de nimeni, nici de către părinți, rude, reprezentanți legali, avocați sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lui, în scopul de a obține pentru ei avantaje de orice fel, chiar dacă cel care umblă după avantajul imaginii este doamna „Sunt ministrul învățământului!”

Dar există și o explicație a ieșirilor de acest gen, a gesturilor goale de orice conținut, menite să rezolve de fapt nimic. Care cum se vede ministru pe undeva, la sfatul unor PR, pe românește, a unor consilieri de imagine, se apucă de razii, care să arate cât sunt ei de eficienți și de hotărâți, cât sunt ei de Cuza plecat după ocaua mică. Puțini au făcut excepție în ultimii ani, de când descinderile astea de tip Eliot Ness au devenit o modă. Ele nu vizează rezolvarea a nimic, cum spuneam, ci doar proiectarea unor aparențe, din moment ce sunt făcute invariabil cu jurnaliști pe post pe milițieni constatatori, și vizează carențe de notorietate, racile rezolvabile prin cu totul alte mijloace.

Îngrijorată de reacțiile de-a dreptul furioase stârnite, doamna „Sunt ministrul învățământului!” și-a exprimat public regretul de a nu fi reușit să fie „mai calmă în acea interacțiune” și de a nu fi „fost atentă la prezența presei și expunerea copiilor”.  Nimic despre faptul că a încălcat legea, nu doar cea scrisă, dar și pe cea a bunului simț. Mai mult, cu ocazia regretelor, a mai dat încă un par în baltă, când a spus „Eu sper că oricare profesor sau director responsabil din România, dacă ar trece pe culoarul unei școli și ar auzi ceea ce am auzit eu, ar încerca să intervină”. Adică, speră să mai existe și alți deplasați care să încalce legea ca și ea.

Am și eu o speranță, nu doar doamna „Sunt ministrul învățământului!”. Speranța mea este ca toți cei care trec pe lângă o clasă și aud că un vacarm de ciripituri vesele ale unui stol de copii este potolit de un „Hai, gata, că avem lecții de făcut!”, să fie cu bunul-simț la ei, și să zâmbească la amintirea primilor lor ani de școală, atunci când erau împreună cu colegii lor aidoma unor mici turme de pui de iepuri, sau ale unor cârduri de bobocei de rață, fiecare pe limba lui, fiecare cu ochii și cu mințica în legea lui și cu un dascăl nevoit sa-i aducă din minut în minut la un numitor comun, în măsură să-i facă pe micuții omuleți se audă lecția.

Când uită oamenii ăștia, importanții zilei, de unde au plecat și cum este în viața reala? Când își pierd bunul simț și dimensiunea umană, cum se transformă în satrapi, în otrăvuri, în înlemniți precursori de florienicoldea și de codruțekovesi?