A scrie este o artă a sentimentelor, un fel de a ne trăi existența la un alt nivel senzorial. Prin cuvinte care ating inimi și șoptesc vibrații sufletești. Într-o astfel de lume, se nasc oameni cu dar venit de Sus, trimiși să mărturisească până la ultima silabă viziunea lor asupra vieții. Un astfel de om s-a găsit și la curtea regală a României, o prințesă germană căsătorită cu un prinț german, care mai apoi avea să devină prima regină a României și să pună început bun drumului pe care regina Maria îl va desăvârși la început de secol XX.

În urma Războiului de Independență din 1877, România este recunoscută drept regat de marile Puteri Europene, dar și de Poarta Otomană. Astfel, în 1881 Elisabeta devine prima regină a României, un rol pe care aceasta îl împlinește cu sfințenie și cu dragoste sinceră.

Regele Carol I și regina rămân fără urmași în urma decesului principesei Maria, unica lor fiică, care se îmbolnăvește de scarlatină. Impactul pe care realitatea cruntă îl are asupra reginei Elisabeta este unul definitoriu. Majestatea Sa își caută alinarea în refugiul ei cel mai relevant, și anume cultura. La îndemnul soțului său, își semnează creațiile literare sub pseudonimul de Carmen Sylva:

„Cântul pădurii, Carmen Sylva, este numele meu, nume sub care m-am ascuns vreme îndelungată (…) şi pe care dacă îl scot astăzi la iveală este fiindcă mulţi copii iubiţi şi-au dorit acest lucru, şi fiindcă acum am păr alb şi aş fi putut fi bunică, dacă ar fi vrut bunul Dumnezeu. Aşa că aş dori să fiu bunica tuturor copiilor şi să nu spun niciodată nu, atunci când aceştia mă roagă un anumit lucru”.

Ajunsă într-o țară cu totul străină ei, regina Elisabeta a prins repede rădăcini și a simțit cum în străfundul ei se naște o flacără nouă: dragostea și admirația față de frumosul poporului român, frumos pe care l-a propovăduit toată viața prin scrierile ei.

„Eu îmi voi face datoria de regină până în cea din urmă clipă! Văd că Regele îmbătrâneşţe, văd ameninţarea primejdiilor, eu văd totul, dar nu cred că avem voie să lăsăm vâslele din mână, înainte să ne fie poruncit asta de puteri mai înţelepte şi mai presus decât noi. Omul nu moare decât o singură dată şi nu înainte de a-i veni vremea! Credinţa mea este de nezdruncinat, căci a rezistat o viaţă întreagă.“

Personalitatea reginei s-a concentrat în jurul titulaturii de patroană a artelor și a culturii românești, sprijinind tinerii cu potențial să își urmeze chemarea. Astfel l-a luat sub ocrotirea ei pe George Enescu, numindu-l " copilul meu sufletesc" și invitându-l adesea la castelul Peleș pentru a cânta la pian. Regina Elisabeta a scris poezii, povestiri, memorii, dar și numeroase scrisori, întreținând corespondențe cu diferite persoane.

Simțea o deosebită plăcere din a se înconjura de scriitori și artiști ai vremii, atât români, cât și dinafară, pe care îi invita în salonul ei cultural de la Sinaia.

Multe poezii şi lucrări ale Carmen Sylvei au fost publicate în revistele din Europa de Vest şi din România, fiind traduse în mai multe limbi. Acestea au contribuit la imaginea țării noastre și a monarhiei românești pe teritoriul Europei.

Printre cele mai populare creații se enumeră „Poveștile Peleșului” (1883) și „De prin veacuri” (1885).

În acest sens, este important de menționat cuvintele reginei într-o scrisoare către soțul ei aflat pe frontul de luptă cu turcii: „Este de folos țării dacă povestim despre ea și, astfel, este un lucru bun să îi câștigăm prieteni”.

A fost prima persoană care a tradus poezii scrise de Eminescu, aducându-le în atenția publicului german. Scriitoarea avea un deosebit respect pentru poet, simțindu-i talentul irepetabil și dorind să îl susțină. Totodată, în operele ei este deosebit de marcantă personalitatea regelui Carol I, care este înfățișat ca un erou mitic, un domnitor plin de iubire și în același timp luptător, care a reușit prin inteligența sa să aducă României independența demult visată.

Carmen Sylva nu s-a oprit doar la cuvânt, ci a depășit hotarul, cuprinzând o întreagă arie de activități caritabile, atât în timpul războiului, cât și în vreme de pace.

„Nu există decât o singură fericire: datoria. Nu există decât o singură consolare: munca. Nu există decât o singură plăcere: frumuseţea.“

Prin urmare, regina Elisabeta a României a reprezentat un pilon relevant în istoria modernă a țării, reușind prin munca și prin exemplul ei să contribuie la renașterea statului român. Carmen Sylva constituie un exemplu din nenumăratele exemple de femei care au crezut cu desăvârșire în chemarea lor și au urmat-o în ciuda oricărei critici adiacente. Viziunea Majestății sale să ne rămână adânc însămânțată în suflete:

„Suntem repede înclinaţi să judecăm pe cineva că nu îşi face datoria dacă nu intră în jocul înspre care este împins, dacă se abate de la drumul pe care i l-au stabilit tradiţia castei lui sau pe care l-au gândit acea categorie de oameni. Când în sfârşit are cineva curajul să fie altfel, să gândească şi să acţioneze altfel, aproape că este omorât de ceilalţi care nu ştiu altceva decât să urmeze căile obişnuite”.