În aproape toate întâlnirile cu N. Ceauşescu de la Yalta, în convorbirile mele cu Gromîko şi anterior cu Katuşev (secretar al C.C. al P.C.U.S. pentru relaţiile U.R.S.S. cu ţările socialiste), conducerea sovietică manifesta o nervozitate, o sensibilitate şi o irascibilitate bolnăvicioasă faţă de orice referire în publicaţii româneşti la Basarabia şi chiar faţă de publicarea la noi în ţară a hărţii României dintre cele două războaie mondiale, ca şi faţă de modul cum se prezenta momentul 1812 şi „ultimatumul“ (sovieticii dezavuau folosirea acestui cuvânt) din iunie 1940. Sovieticii erau nemulţumiţi chiar şi de lucrările care îl menţionau pe Constantin Stere (apreciat de Moscova drept antisovietic) şi vedeau negru în faţa ochilor când în lucrările româneşti se evoca Hotărârea Sfatului Ţării din martie 1918. N. Ceauşescu, dimpotrivă, sublinia că numai atunci au fost consultaţi basarabenii cu privire la soarta şi viitorul Basarabiei, pentru că la 1812, în cadrul Păcii de la Bucureşti, turcii nu aveau dreptul să cedeze Basarabia („… cedând ceea ce n-aveau dreptul să cedeze“, cum a arătat chiarKarl Marx), iar în 1940 Basarabia a trecut în componenţa U.R.S.S. pe baza unui ultimatum izvorât din Acordul Molotov – Ribbentrop (am văzut o carte de propagandă scoasă atunci de sovietici, motivând trecerea Basarabiei la U.S., carte în care era şi o fotografie cu o tânără având în mână un buletin de identitate şi spunând versurile lui Maiakovski: „Sunt mândră că sunt cetăţeană a Uniunii Sovietice“). După Al Doilea Război Mondial, soarta Basarabiei s-a hotărât tot fără consultarea basarabenilor.

 

Sovieticii făceau aluzii ameninţătoare în legătură cu referirile la Basarabia, care nu le conveneau, subliniind că asemenea manifestări naţionaliste stimulează revendicările teritoriale şi pun „gaz pe foc“ în Republica Moldova, contravin Tratatului de pace, colaborare şi prietenie dintre România şi Uniunea Sovietică, din februarie 1948, violează Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975 la Helsinki de şefii de state şi guverne europene.

 

Ceauşescu respingea ferm aceste afirmaţii ale părţii sovietice şi spunea că în această problemă este ca în dragoste: „Este nevoie de doi!“ Ca atare, la afirmaţiile nejuste ale istoricilor sovietici, istoricii români răspund pe bază de argumente istorice, plecând de la fapte reale, de la adevăr.

 

Cunoşteam deci motivele din cauza cărora Ceauşescu tergiversa difuzarea Ediţiei Maiorescu a volumului „Poesii“ al lui Mihai Eminescu. La începutul verii lui 1989, am procurat de la Nicolae Chilie, corespondentul Agerpres la Moscova, un exemplar al unei reviste editate de scriitorii basarabeni, cu grafie latină şi tipărită într-una din cele trei republici baltice (exact nu mai ştiu în care). Pe prima pagină – poezia „Doină“. I-am prezentat această revistă lui N. Ceauşescu şi i-am argumentat că acum, când basarabenii au dovedit acest splendid curaj, putem difuza şi noi Ediţia Maiorescu. Ceauşescu n-a comentat. Dar după puţin timp, a dat drum liber publicării „Doinei“, iar în mesajul adresat participanţilor la adunarea consacrată centenarului morţii lui Mihai Eminescu a ţinut să le amintească celor care şi-ar fi vândut sufletul „diavolului străinătăţii“ câteva versuri eminesciene:

„Cine-au îndrăgit străinii

Mâncă-i-ar inima cânii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!“

 

Deoarece scriitorii basarabeni evocau ca precursori moldoveni pe Alecu Russo, Hasdeu, Creangă, Eminescu şi alţii, secţia de propagandă a C.C. a propus să se ia pozitie faţă de încercarea de a „moldoveniza“ scriitori români. Ceauşescu considera că, dimpotrivă, acest fapt este pozitiv, deoarece „moldovenii“, pe bună dreptate, ca români, se regăsesc şi se consideră urmaşi ai scriitorilor Moldovei, şi deci ai României.

 

*

 

Azi, la ora 9.00, m-a primit ministrul Justiţiei, Mircea Ionescu-Quintus. Cald, apropiat. L-am evocat pe tatăl său (care, într-o epigramă, arăta că, în România, pentru a deveni om de seamă trebuie „sau să perii, sau să sperii!“) şi pe Constantin Stere, căsătorit cu fosta soţie a lui Ionescu-Quintus.

 

El mi-a spus că mă cunoaşte de la Valeriu Râpeanu. Că a dorit să vorbească la telefon cu Violeta, dar ea nu a răspuns. I-am dat cele două numere de telefon.

I-am arătat toată porcăria cu genocidul şi că eu nu am cunoscut situaţia reală de la Timişoara. Quintus a fost de acord cu mine, dar a subliniat că alţii din C.P.Ex. erau, desigur, informaţi, ceea ce eu nu am contestat. I-am arătat că personal n-am încredere în obiectivitatea justiţiei militare, care depinde de M.Ap.N., de unde primeşte leafa şi promovarea în grad. A fost de acord cu mine, că Procuratura Militară a primit şi a acţionat pe bază de ordine, date direct de Ceauşescu, prin Postelnicu şi Popovici în procesele politice sau pentru sabotarea economiei naţionale. În legătură cu procesul nostru, el a arătat că, potrivit Constituţiei, Curtea Supremă de Justiţie nu este subordonată Ministerului de Justiţie.

 

Întrebându-mă ce rugăminte am, eu am exprimat dorinţa să se dea cât mai repede sentinţa în recurs. Am arătat că au trecut deja nouă luni de la pronunţarea sentinţei şi de la înaintarea cererii de recurs, de către noi şi Procuratură. Am arătat netemeinicia acuzaţiei de instigare la genocid, iar el a spus că poate se respinge şi recursul nostru şi cel al Procuraturii. Eu am subliniat că nu ar trebui amânată pronunţarea sentinţei până la ţinerea alegerilor parlamentare.

 

Quintus m-a asigurat că nu se va amâna sentinţa până la alegeri, ci se va da mai devreme. Mi-a spus că l-a informat ieri pe preşedintele Iliescu (căruia nu-i este subordonată Curtea Supremă de Justiţie) în legătură cu începerea grevei foamei declarată de D. Popescu şi Ioan Toma, la Penitenciarul Jilava, şi amândoi au discutat cu Teofil Pop să analizeze aducerea mai în faţă a pronunţării sentinţei, faţă de 12 decembrie.

 

*

 

Apropo de Austria. În 1976, după ce a vizitat Austria şi a locuit la Hotelul „Imperial“ din Viena (unde am fost găzduit şi eu când am vizitat Austria, ca ministru de Externe şi m-a primit Bruno Kreisky), N. Ceauşescu s-a interesat, la întoarcerea în ţară, de ce nu era nici un zgomot în hotel, deşi acela era situat într-o zonă cu circulaţie intensă (piaţa Schwarzenberg, colţ cu Ringstrasse). I s-a răspuns că împiedicarea zgomotului a fost realizată de la construcţia hotelului, prin izolare acustică.

 

Însoţind pe N. şi E. Ceauşescu în vizita în Austria, mi s-a întâmplat un lucru ciudat, caraghios. Ecobescu fiind blocat la pat de un lumbago, eu a trebuit să îndeplinesc şi sarcinile lui de şef al protocolului, cu prilejul recepţiei oferite de Kreisky. Înainte de recepţie, mergând la w.c. pentru orice eventualitate – n-am mai putut închide fermoarul de la pantaloni, care se blocase. Aşa am intrat la dineul oficial. Îmi amintesc că Bruno Kreisky a arătat că, student fiind, s-a îndrăgostit de fiica unui Flondor din Bucovina (era înainte de Primul Război Mondial, când Bucovina făcea parte din Austro-Ungaria). Era oare fiica lui Iancu Flondor? A fost vreun Flondor socialist?

 

După ce m-am ridicat de la masă, pentru a deturna atenţia de la pantalonii descheiaţi din pricina nenorocitului de fermoar, care-mi jucase festa, m-am zgâriat intenţionat, până la sânge, puţin, la tâmpla dreaptă. Toată lumea, inclusiv E. Ceauşescu – care avea un spirit de observaţie nemaipomenit – m-a întrebat unde şi cum m-am rănit. Şi nimeni n-a constatat că eram descheiat la pantaloni.

 

*

 

Discuţia mea cu Iliescu în faţa ghiolului de la Eforie Nord, în care i-am spus: „Tovarăşe Iliescu, sunt de acord cu părerile dumneavoastră. V-aţi născut însă prea devreme“. Asta, voind să arăt că atunci nu era posibilă aplicarea ideilor lui juste, la care el mi-a replicat: „Poate prea târziu“.

 

În 1976, înainte de a merge în vizită în U.R.S.S., N. Ceauşescu a făcut o vizită la Iaşi. Iliescu a organizat un asemenea traseu încât Ceauşescu să vadă cu ochii lui casele insalubre, sărăcăcioase din unele zone ale Iaşiului.

 

În timp ce stăteam în grup cu mai multe persoane, am închegat o discuţie cu Nina Iliescu, în care amândoi am abordat critic o serie de aspecte ale politicii partidului, ale activităţii lui N. Ceauşescu. La un moment dat, Nina Iliescu mi-a spus: „Nu ştiam că dumneata gândeşti aşa“.

 

Cred că prin 1984–1985, Ceauşescu mi-a spus că se gândeşte să-l trimită pe Iliescu ambasador în Albania. Eu i-am replicat că Iliescu poate mai mult decât ambasador într-o ţară cu 15 ambasade. Ceauşescu a precizat că Iliescu a cerut să meargă într-o ţară cu climă potrivită, deoarece soţia este bolnavă şi nu suportă nici frigul, nici umiditatea excesivă. Atunci, eu am propus Algeria sau Marocul. Ceauşescu a încheiat afirmând: „Ne mai gândim. Poate o să lucreze în ţară, dar nu la Comitetul Apelor, deoarece, aşa cum ţi-a spus şi ţie şi a comentat cu tine, nu înţelege însemnătatea pentru România a canalelor de hidroamelioraţii“. Şi m-a privit în ochi.

 

Într-adevăr, odată, l-am întâlnit pe Iliescu la Poarta B de la C.C. El avea nişte planşe în mână, iar eu îl aveam lângă mine pe ofiţerul-însoţitor. Întrebându-l ce mai face, mi-a răspuns: „Acum am dat în boala canalomaniei“. Asta avea în vedere Ceauşescu. Eu am întors vorba şi am spus că, din păcate, n-avem sufucientă energie pentru sistemele de irigaţii existente şi că fostul prim-ministru bulgar Filipov invidia România pentru că dispune de un vast sistem de irigaţii, capabil să ajute culturile în lunile secetoase, iulie şi august.

 

L-am mai întâlnit pe Iliescu în 1983, pe culoarele Spitalului Elias. Eu, bolnav, eram însoţit de dr. Strejan sau de dr. Miclea şi n-am putut schimba decât cuvinte protocolare; el avea nişte necazuri cu dantura.

 

Altă dată, întâlnindu-l în fugă, mi-a spus: „Voi, cei de la Externe, n-aţi fost de acord să mă primiţi“. Nu ştiu ce a vrut să spună, nu ştiu ce i s-a spus despre discuţia mea cu Ceauşescu.

 

Va trebui să relatez despre discuţia de la Şanghai, 1971, când Iliescu a criticat „limba de lemn“, ca şi discuţiile pe această problemă cu Ceauşescu, în elaborarea cuvântului (care nu s-a mai rostit) pentru mitingul prieteniei româno – chineze de la Beijing (unde Ciu En-lai i-a plătit lui Ceauşescu pentru întârzierea şi reducerea cuvântării la două-trei propoziţii în mitingul prieteniei româno – chineze de la Bucureşti, deoarece N. Ceauşescu s-a opus criticării Uniunii Sovietice).

 

*

 

Câteva elemente despre Timişoara, pe care mi le-a relatat căpitanul Valentin Ciucă în arest.

Securitatea îl „lucra“ pe pastorul Tökes. Timp de trei luni, Iulian Vlad se interesa zilnic, dar Ceauşescu n-a voit să creeze un caz Tökes şi a tot amânat aplicarea hotărârii judecătoreşti de scoatere a acestuia din casa parohială. Securitatea voia să-l transfere într-o comună, pentru a-l putea urmări mai uşor.

 

Pe 15 decembrie, s-au adunat în faţa casei lui Tökes 15–20 de oameni. Şeful Miliţiei, lt.-col. Deheleanu, îl informează pe generalul Nuţă, care îi dă ordin: „Nu te băga. Nu e treaba noastră. Ei (Securitatea) au făcut-o, ei s-o rezolve“. Şeful Securităţii, col. Traian Sima, îl informeză pe generalul Vlad,

care-i dă ordin: „Nu te băga. Strada este o tulburare a ordinii publice. Nu e treaba noastră, ci a Miliţiei“.

 

Deheleanu şi Sima, Securitatea şi Miliţia erau la cuţite. Problema putea fi soluţionată din faşă, de una dintre cele două puteri.

 

Colonelul Ion Popescu, şef al Inspectoratului M.A.I., numit pe 1 decembrie 1989, a venit din concediu pe 15 decembrie; nu era competent să-i împace pe Sima şi Deheleanu, relaţiile antagonice veneau de sus.

 

Pe 16 decembrie, convoacă 800 de persoane (activul de partid) să meargă să lămurească pe cele 2.000 de persoane din faţa casei lui Tökes.

Oamenii au început să strige: „Vrem căldură, vrem lumină, vrem pâine!“, „De ce aţi închis talciocul (piaţa de vechituri unde se vindeau pantofi, blugi, casete, discuri, sucuri, gumă de mestecat, supe etc.)?“ A venit un pluton de 30 de scutieri ai Miliţiei şi 100–150 de militari din trupele de Securitate. La apariţia scutierilor, lumea s-a incitat. Maşinile de pompieri au aruncat spumant chimic asupra tuturor, inclusiv asupra activiştilor.

 

Un tânăr a ridicat pantograful de pe tramvai şi a rostit o poezie în limba maghiară. Au fost distruse 47 de magazine, chioşcuri de ziare şi altele…

 

Pe 16 şi 17 decembrie, Miliţia a arestat 80 de persoane; restul, până la 800, au fost arestate de armată.

Pe 17, seara, generalul Nuţă a spus că pleacă să se culce, toţi lucrătorii Miliţiei să se retragă şi să stea în unităţi, deoarece de oraş se ocupă Fane (Guşă) şi în două ore termină. Nuţă spunea că are un metru de materiale despre Guşă, din perioada când conducea Serviciul de Contrainformaţii Militare.

Pe 22 decembrie seara, se văd pe aeroportul din Timişoara generalul Nuţă, Diaconescu şi Mihalea şi pleacă la Bucureşti cu avionul. Deoarece se trăgea la Bucureşti, se întorc şi, întrucât nici Timişoara nu-i mai primeşte, aterizează la Arad, unde dorm la Hotelul Parc. De la Arad, Nuţă vorbeşte cu generalul Guşă, care îi spune să vină imediat la Bucureşti, cu orice mijloc de transport, deoarece va ajunge ministru de Interne în noul guvern. Pleacă toţi trei cu trenul; generalii Nuţă şi Mihalea sunt arestaţi la Simeria, îmbarcaţi într-un elicopter, care este doborât…

După 22 decembrie, este instalat şef al Comenduirii Timişoara generalul Popescu (pensionat, deoarece avusese o întâlnire cu o agentă sovietică la Braşov) şi înaintat la gradul de general-locotenent.”