Marți, 5 aprilie, 2016, sub titlul Președintele Klaus Iohannis și Suita sa domnească în România încă fanariotă, descriam pe cristoiublog.ro atmosfera venirii în Alai a președintelui Klaus Iohannis la Ședința festivă a Academiei Române prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la înființarea Academiei române:

„Poliţişti, cîtă frunză şi iarbă! Toți dînd din mîini ca niște ceasornice cu limbile stricate. Toți șuierînd din țignale. Toţi isterici la gîndul că vreunul din noi, dintre cei care aşteptau pe trotuar, ar fi avut de gînd să traverseze Calea Victoriei, deşi verdele semaforului ne îmbia s-o facem.

Ici-colo, era lesne de dibuit cîte un ins în civil. Şi deodată, cînd tocmai mă întrebam Cine trece? El sau Ea?, după un obicei dobîndit de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, dinspre Piaţa Victoriei s-a auzit un vaier. Poliţiştii, să se zvîrcolească de turbare, nu alta! Turbarea la gîndul că i-ar fi trecut prin cap cuiva să traverseze pe zebră Bulevardul deja pustiit de ţignalele pe care le auzeam răsunînd la cealaltă intersecţie.

Şi deodată au apărut maşini. Mașini și iar mașini! Toate negre! Toate în viteză! Toate cu aspect de maşini blindate! Tote aruncînd în dreapta, şi-n stînga așchiile de lumină albastră ale girofarurilor şi punînd în văzduhul Primăverii vaierele sirenelor.

Alaiul a încetinit goana pentru a putea pătrunde pe poarta larg deschisă a Academiei. O maşină a Poliţiei s-a aşezat de-a curmezişul Bulevardului pentru a nu îngădui nici păsărilor să treacă pe acolo. Al cui alai era? Al lui Mohamed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului? Al lui I.V. Stalin, despre care o poezie din epocă spunea Am fost pe Arbat/ L-am văzut pe Dumnezeu trecînd în cinci maşini? Nu. Alaiul era al Preşedintelui ţării mele, Klaus Iohannis. Şi nu ducea Preţiosul Trup la o şedinţă de bilanţ a Armatei, sau a SRI sau la o manevră militară. Îl ducea la un eveniment cultural: Şedinţa festivă a Academiei dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţare.”

De regulă n-am nici un ecou la scrierile mele zilnice și nici la zicerile mele televizionistice din cînd în cînd. Nu sufăr de asta. Scriu pentru mine, din nevoia de a-mi consuma aprinderile ivite din scăpărarea unui eveniment de inteligența mea mereu curioasă. De data asta însă, am primit cîteva mesaje de felicitare pentru ceea ce autorii lor numeau forța de a reda tămbălăul de sunete și lumini cu care coboară Klaus Iohannis în Valea românilor muritori din Dealul în care stă EL, Nemuritorul, ca într-un Olimp închiriat pe cinci ani.

Sîmbătă după amiază, accesînd site-ul B24, site nu lipsit de interes pentru mine, deoarece față de altele se preocupă și de scoop-uri, am dat peste preluarea unui filmuleț postat pe Facebook de Vasile Băescu. Serios cum sunt cînd vine vorba de mers la sursa surselor, am accesat Facebookul lui Vasile Băescu și am aflat astfel că e vorba de un filmuleț făcut de autor în timp de Alaiul de Baiazid Ildârâm al lui Klaus Iohannis străbătea Bulevardul Iuliu Maniu din București, vineri, la prînz, după cum genial zice Vasile Băescu, „grabindu-se spre casa (nu se stie care din ele) din Sibiu! A început weekendul!”.

Am pus acest filmuleț ca să-l văd de mai multe ori, de fiecare dată stăpînit de invidia că el bate la scor la descrierea mea. Nici un prozator din lume nu reușește să întreacă viața. Celor care m-au felicitat pentru proza mea dedicată Alaiului lui Klaus Iohannis le spun să vadă acest film. Asta da descriere!

Rîndurile mele izvorau din veșnica întrebare pe care mi-o pun cînd văd astfel de alaiuri pompoase, amintind de ieșirile Sultanului în afara Seraiului, cînd muritorii trebuiau să se prăbușească cu capul în țărînă, nedemni cum erau să vadă Fața Măritului Padițah: De ce e nevoie într-o țară democratică, membră a UE, cu pretenții de a fi modernă, europeană, ca un președinte să apară Poporului care l-a ales, Poporului care-i asigură prin Buget confortul de lux, în mijlocul unor astfel de huruieli valabile pentru Șefii de trib din Papua de vremuri? Asta ar fi o întrebare pe care mi-o pun din nou după vizionarea filmulețului.

O alta ar fi una ivită dintr-o nedumerire mai degrabă de scriitor decît de jurnalist. Orice om de pe Pămîntul acesta care orbecăie prin Infinitul cosmic, de la președintele american pînă la cel care caută în coșurile de gunoi se schimbă cît de cît în clipa cînd alții îi spun că nu e bine ce face. Unora le spun consilierii. Altora le spun nevestele sau ibovnicele. Lui Klaus Iohannis îi spune o lume întreagă. Să renunțe măcar la năravul descinderii cu huruit fanariot în mijlocul românilor, pentru că asta irită, cum se vede din filmuleț.

Și cu toate acestea Klaus Iohannis nu se schimbă nici măcar cu o virgulă. Nu numai în ce privește Alaiul, dar și în ce privește voiajele în străinătate, tăcerile de bolovan neșlefuit, plecatul de vineri de la prînz în week-end de nu-i mai prinzi la Cotroceni pînă luni la prînz nici umbra, limbajul de lemn activistic al comentariilor sale. Cum se explică asta?