Vă mai amintiți vara lui 2015?

Vă mai amintiți cine și ce era Gabriel Oprea?

Dar acum știți ce e?

Un deplin anonim!

Asta, da, Cădere!

Am scris şi publicat un amplu eseu consacrat unor Căderi spectaculoase din trecutul românesc – Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea, Mareşalul Ion Antonescu, Nicu Ceauşescu.

E drept, sub același semn, m-am aplecat şi asupra revenirilor spectaculoase, cînd Istoria îşi confirmă statutul de telenovelă.

Generalul Konstantin Rokossovski a fost arestat la 17 august 1937, sub acuzația de spionaj și sabotaj, torturat pentru a-și mărturisi vina (i-au scos unghiile, i-au zdrobit degetele de la picioare cu un ciocan, i-au  fisurat trei coaste și i-au dat jos nouă dinți, au simulat cu el două execuții capitale), și trimis în lagăr. Pe 22 martie 1940 a fost eliberat și promovat la gradul de general- maior. După dezastrul din Finlanda, Stalin şi-a dat seama că are nevoie de conducători de oştiri profesionişti, şi nu de clănţănitori propagandistici şi a cerut să fie eliberat şi reabilitat Rokossovski. Vasili Grossman, în romanul său celebru Viață și Destin, scrie că Rokossovski, aflat în lagăr, îşi spăla obielele cînd a venit cineva să-l ducă la comandantul lagărului. Rokossovski s-a supărat rău că tîmpiţii ăia nici să-şi spele obielele nu-l lasă şi l-a urmat furios pe gardian. De la comandantul lagărului a ajuns direct la Stalin, care i-a dat înapoi gradul şi comanda unei mari unităţi.

Teoretic, plecarea unui om dintr-o funcţie, indiferent de cît de înaltă ar fi aceasta, n-ar trebui să producă drame şi cu atît mai puţin tragedii. În definitiv, cu excepţia ghilotinărilor şi plutoanelor de execuţie, el rămîne tot cel dinainte.

De ce e la noi plecarea din funcţie o Cădere?

Pentru că la noi numirea într-o funcţie determină o schimbare de proporţii în atitudinea celor din jur faţă de persoana pricopsită cu un fotoliu mai dihai sub fund. 

Nici n-a apucat să-şi rostuiască fundul în fotoliul funcţiei, că se şi pornesc lăutele mediatice. Pînă mai ieri anonim, insul parvine peste noapte la postura de starletă. I se descoperă nevasta, o femeie normală pe cale de a deveni, prin tămîiere, dacă nu Elena Ceauşescu, atunci măcar Regina Angliei. Auzise cineva pînă la suirea lui Klaus Iohannis în jilţul prezidenţial de profesoara de engleză Carmen Iohannis? Fireşte că nu. Distinsa era doar nevasta primarului de Sibiu. Ducea în orăşelul de provincie viaţa unei femei pe cale de a încheia contractul cu oglinda. Peste noapte, primarul orăşelului de provincie a ajuns preşedinte sau, mă rog! l-au plantat Ăia într-un fotoliu de preşedinte, zicîndu-i să deschidă gura cît mai rar, ca să nu se vadă că e Raţă mecanică. Peste noapte, Carmen Iohannis a devenit mai ceva ca Lady Diana înainte de a-l cunoaşte trupeşte pe arab.

Dacă Doamne fereşte! Klaus Iohannis va demisiona sau va fi demisionat înainte de încheierea mandatului, Carmen Iohannis se va întoarce acolo unde îi e locul:

În anonimat.

Nu înainte însă de a trece prin flăcările Iadului mediatic.

Vor descoperi cu toții, dar mai ales lăutarii de pînă mai ieri, c-a fost mai ceva ca Elena Ceaușescu pentru dezastrul soțului.

De ce numirile şi demisiile dintr-o funcţie sunt la noi schimbări cruciale de destin? – iată o temă de meditaţie care reclamă spaţiul unei cărţi şi nu al unui editorial, precum acesta.

Anticipînd o intrare a mea în discuţie, încerc să explic asta printr-una dintre marile slăbăciuni ale românilor, născute din condiţia de Popor slugă la alte Popoare:

Considerarea unei funcţii ca un cadou ceresc, ca o binecuvîntare de destin şi nu ca îndeplinirea unor îndatoriri pur și simplu. Altfel spus, la noi Înaltul funcţionar nu e dependent de Popor, ci invers, Poporul e dependent de Înaltul Funcţionar.

Indiferent de explicaţii, nota de cruntă tragedie luată de Căderea dintr-o funcţie dă naştere multora dintre nenorocirile funcţiilor publice între care păstrarea ei cu orice preţ e doar una dintre ele. Ştiind că după Cădere îl aşteaptă căderea şi din funcţia de personalitate, ba chiar şi de om uneori, demnitarul, politicianul se dedă la toate compromisurile posibile pentru a rămîne în funcţie.

Divorţul de instituţia numită demisia de onoare aici îşi are izvorul.

Cum să pleci din funcţia de şef de partid chiar dacă ai pierdut alegerile cîtă vreme ştii că, o dată devenit simplu membru, nici dracu nu-şi mai aminteşte de tine şi prin urmare nici de demnitatea manifestată cînd ai demisionat?

România cunoaşte şi nu de azi, de ieri, ci din depărtări de secole ceea ce aş numi Tragedia Căderii.

În cazul lui Gabriel Oprea ea capătă aspecte epopeice.

Mai întîi prin simpla raportare la două momente din viaţa lui Gabriel Oprea:

Cel de anul trecut, din perioada 24 iunie- 24 iulie 2015, cînd a fost premier interimar şi cea de acum, cînd a pierdut şi şefia partidului pe care el l-a creat, în timp ce Binomul SRI-DNA îl îngroapă în dosarele aflate de mult timp în sertare, în aşteptarea ieşitului în lume la momentul oportun.

În comentariul meu din Evenimentul zilei din 24 iunie 2015, ţineam să atrag atenţia asupra unor amănunte ciudate ale acestui moment. Din punct de vedere constituţional, desemnarea lui Gabriel Oprea drept interimar era un eveniment de rutină, de neobservat în alte condiţii. Desemnarea prin Decret, plecarea lui Victor Ponta la Istanbul, dar mai ales prestaţia lui Gabriel Oprea din această perioadă trimiteau la ceva diferit de un simplu interimat. Părea că e vorba de un  premier plin.

Ulterior, cînd a eşuat Operaţiunea de înlocuire fără cutremur a lui Victor Ponta cu Gabriel Oprea, cei doi au susţinut că Gabriel Oprea se consulta zilnic cu premierul aflat pe patul de spital. Nu ştiu dacă Gabriel Oprea a procedat astfel. Ştiu însă că în imaginea publică, întreţinută abil de Divizia Presă a Binomului SRI-DNA, Gabriel Oprea se afla în punctul de apogeu al destinului său. Era ca un premier plin, trona în plină lumină mediatică, era mereu comparat – şi evident, favorabil, cu Victor Ponta – i se preziceau cadouri şi mai mari din partea vieţii.

Ce e acum Gabriel Oprea?

Un nimeni.

Dacă ar fi doar atît ar fi cît de cît suportabil pentru Gabriel Oprea.

Numai că el a trecut între timp şi prin vîrtelniţa de împroşcat cu rahat a Presei de Ordin pe Unitate.  A devenit brusc plagiator, analfabet, vinovat de moartea unui poliţist, cheltuitor de bani publici. Dacă ar fi să credem Scrisorea de demisie din fruntea UNPR, a devenit o povară pentru propriul partid. Cine ştie că UNPR e creaţia lui Gabriel Oprea sau mai precis că e chiar Gabriel Oprea în persoană, s-ar strica de rîs la gîndul că însuşi Gabriel Oprea se consideră, prin imaginea sa, o povară pentru partidul care, practic, nu există în afara sa.

În postdecembrism, au mai fost căderi, unele chiar spectaculoase, cum a fost debarcarea lui Petre Roman de la șefia Guvernului, prin Mineriada din septembrie 1991. Chiar dacă unii n-au mai revenit în șefiile anterioare, totuși, după Cădere, au rămas activi în spațiul public. Nici Victor Ponta nu mai e ce a fost. Cu toate acestea e prezent în spațiul public. Pe lîngă prestația pe rețele sociale, fostul premier are avantajul că s-a păstrat în atenția presei. De multe ori, presa, din motive de conflict aducător de rating, îi atribuie ambiții pe care nu le împărtășește, acum, cel puțin acum. E și acesta un semn că Victor Ponta n-a murit în spațiul public. A dispărut și Crin Antonescu. Totuși, orice apariție mediatică a lui Crin Antonescu e dorită și pîndită de presă.

Să aruncăm o privire asupra situației lui Gabriel Oprea! Fostul vicepremier cu șanse de a fi premier, fostul șef de partid, dar și fostul făuritor de partid, fostul om cheie pentru toate majoritățile din Parlament, nu mai există în spațiul public.

A demisionat din fruntea UNPR în mod misterios și dubios, s-a retras într-un anonimat uluitor. Între timp, campania împotriva sa continuă. Nici măcar foștii colegi nu-l mai amintesc. Nu cred să mai fi întîlnit o asemenea prăbușire în anii de după decembrie 1989.

Există o explicație?

Pe lîngă ceea ce cred a fi un exil voluntar, sau poate impus, în cazul lui Gabriel Oprea își spune cuvîntul felul în care a ajuns puternic la un moment. N-a făcut-o prin strădanie proprie, prin confruntare cu electoratul, ci printr-un pact cu Sistemul. Sistemul a avut nevoie de un personaj precum Gabriel Oprea. La rîndu-i, Gabriel Oprea a îndeplinit tot ce i-a zis Sistemul să facă. E suficient să amintim rolul jucat de Gabriel Oprea în concretizarea proiectelor de putere ale lui Klaus Iohannis. Deși în alianță cu PSD, UNPR de sub conducerea lui Gabriel Oprea a faultat PSD contribuind prin vot la cîștigarea SRI și SIE de oameni ai lui Klaus Iohannis, la trecerea prin Parlament a Strategiei de Securitate. A contribuit chiar și la sporirea lefii lui Klaus Iohannis. Ca vicepremier cu speranțe de a fi premier ar fi contribuit și la declararea Consoartei drept Fecioară a Nației, dacă i s-ar fi cerut.

La un moment dat, Gabriel Oprea a uitat al cui produs era. Și a început să supere Sistemul. Ca și Sebastian Ghiță, un alt produs la Sistemului, Gabriel Oprea a refuzat să-l trădeze pe Victor Ponta. La ultima Moțiune de cenzură, depusă de Partidul Meu după ce-a fost asigurat că Gabriel Oprea va trece de partea noastră, i s-a cerut șefului UNPR să-l lase pe Victor Ponta. Gabriel Oprea a refuzat. Atît din motive personale (se făcea de rîs ca fără minimă demnitate), cît și din motive politice (UNPR n-avea ce căuta alături de PNL). De îndată au început neplăcerile. Binomul SRI-DNA, sinistra Poliție Politice Prezidențială, l-a înhățat pe motive cusute cu ață albă. Divizia Presă a SRI s-a năpustit asupra lui.

Gabriel Oprea a fost asasinat politic după principiul Eu te-am făcut, eu te omor!

Va mai reveni Gabriel Oprea?

Greu de răspuns.

Dacă va reveni, trebuie s-o facă însă pe cont propriu.