Ioana are 17 ani, este din București. A învățat opt ani în rețeaua de educație privată, iar acum urmează cursurile unui colegiu de stat. Experiența adolescentei, devoalată în rândurile de mai jos, este, până la urmă, o fărâmă de realitate sau, dacă vreți, o oglindă care reflectă, la început de 2018, imaginea societății românești

Haine de firmă, competiție între cine are cea mai „tare” mașină și seri în oraș în localuri exagerat de scumpe - la asta ne gândim cu toții când auzim de sistemul de învățământ privat. N-aș putea să zic că e complet neadevărat, până la urmă stereotipurile nu se nasc din nimic, însă diferențele între sistemul privat și cel de stat nu se limitează doar la lucrurile materiale.

Am petrecut 8 ani în sistemul privat și am fost convinsă că regulile impuse (pe care acum le văd absurde) erau pur și simplu normale. Telefonul îl lăsăm la intrare mereu, încuiat într-un sertar. Uniformă din cap până în picoare: tricou, pulover, blugi (bleumarin neapărat). Fără machiaje sau produse cosmetice, că doar suntem la școală.

Mâncarea adusă de acasă era un fel de „pericol”, fiindcă dacă ți se facea rău de la ea, școala ar fi fost considerată vinovată. Nu pot să zic că astfel de constrângeri nu au și o parte pozitivă, căci, așa cum spunea și o piesă celebră a formației Pasărea Colibri, „Nu contează cât de lung am părul/Important e cât și cum gândesc”.

Problema e că lumea în care trăim nu ne va aprecia niciodată doar pentru ce avem în cap, iar de dimineață nu ne va putea duce mama la serviciu. Aici apare diferența colosală dintre stat și privat. Pe scurt, una e Terra și alta e Venus.

Calatoria de pe Venus pe Terra

În clasa a 9-a m-am mutat de pe Venus (privat) pe Terra (stat), unde m-a lovit realitatea: RATB-ul nu vine niciodată la timp, profesorii nu au mereu chef să facă ore și, ghici ce? Poți să chiulești și să copiezi! Pe Venus petreceam 8 ore pe zi, cu cei (maximum) 15 colegi de clasă și fiecare zi arăta cam la fel.

Era o monotonie bine controlată de multe, multe reguli. Dacă voiai să pleci acasă pentru că te simțeai rău, sau dacă aveai un telefon important de dat o puteai face doar cu acordul a nu știu câtor profesori. Libertatea era undeva egală cu 0.

Pe Terra, însa, libertatea e unul dintre cele mai evidente aspecte: de cele mai multe ori nu-ți impune nimeni cum să te îmbraci sau să te machiezi, e datoria ta să o faci limita bunului simț. Tu ești cel care trebuie să „alerge” după note și e datoria ta să te motivezi să înveți. Nimeni nu te ține de mânuță și îți spune ce e bine, căci profesorii rareori îți sunt „prieteni”. Cele doua planete sunt la poli opuși. Terra e realitatea crudă.Venus e o peștera foarte luxoasă.

Punctul de întalnire al celor două sisteme de învățământ

Deși nu pare, există și câteva asemănări între cele două planete. Pe ambele învățăm să punem profesorul pe un piedestal. Învățăm că, dacă tocim și luăm 10 la un test, suntem inteligenți. Și, în cele din urmă, învățăm că suntem nesimțiți dacă spunem că vrem să plecăm de aici.

Suntem certați că spunem „la revedere” și nu schimbăm nimic în țara asta, că alegem calea ușoara afară. Ce ironic că tocmai oamenii care spun asta sunt și oamenii care au avut șansa să schimbe ceva la rândul lor și, totuși, nu au facut-o. Nu mă înțelegeți greșit, eu aș vrea să schimb și sunt sigură că nu sunt singura. Dar mă întorc la ce am învățat la scoală, și de data asta la ceva bun: un test rareori poți să-l dai a doua oară. 

Ce încerc să spun cu asta e că dezgustul pe care mi l-a provocat sistemul de învățământ în ăștia 10 ani nu-l pot sterge cu buretele doar pentru că mi se zice că “va fi mai bine pe viitor”. E ca și când ai sparge o vază și apoi ți-ai cere scuze de la ea: n-o să se repare niciodată.

Există, oare, un sistem ideal?

Aș spune că un sistem de învățământ „ideal” ar fi undeva fix între cele două planete. Eu l-aș vedea ca pe un loc unde să mă pot exprima liber prin modul în care arăt, dar în limita decenței. Un loc unde profesorii îți arată că îți vor binele și te fac să îți placă orele la care te duci, chiar dacă nu e un subiect ce te interesează în mod special.

Ar fi construit în așa fel încât să nu trebuiască să ne luam o mie de meditații în clasa a XII-a, fiindcă învățăm tot ce ne trebuie la ore. Pe scurt, ar fi un loc unde am merge pentru că „vrem”, nu pentru că „trebuie”.

Cât costă studiile în „privat”

Potrivit unui raport din 2014 al Inspectoratul Școlar al Municipiului București (ISMB), în Capitală funcționează 419 unități de învățământ de stat si 218 de unități de învățământ particular. Pentru un an de studiu in mediul privat, la nivel gimnazial, costurile oscilează între 5.000 și 20.000 de euro, fără taxele de înscriere și înregistrare. De ce sunt diferențe atât de mari? În timp ce unele școli particulare au ca public-țintă clasa de mijloc, altele vizează doar familiile din înalta societate.

De remarcat este si faptul ca nici sistemul de stat nu este in totalitate gratuit, existand costuri pentru celebrul fond al clasei, salariul profesorilor nativi si unele manuale de limbi străine.