Copil fiind, maghiara mi se părea o limba atât de străină încât mă minunam că cei care o vorbesc arată şi se poartă la fel ca noi.
Încă mai cred că limba defineşte un popor mai bine decât orice altceva, dar, ca să observi cum anume, presupun că trebuie mai întâi s-o înţelegi. Accentul maghiarei o face să sune sacadat, şi brutal. Ca orice reglementare prea strictă şi, probabil, inutilă (aşa cred eu, deşi s-ar putea să mă înşel), personalizează mai mult decât ar fi poate nevoie. Am remarcat totuşi plăcerea rafinată, perversă aproape, cu care o vorbesc ungurii instruiţi, însă nu numai ei, şi asta mă face să bănuiesc că e o limbă cu numeroase nuanţe şi subtilităţi. Măcar despre înjurături, aşa se spune că ar fi.
Înarmat cu astfel de consideraţii am păşit, într-un sfârşit de august, cred că al lui 1966, pe peronul gării Keleti din Budapesta. O gară tipică pentru un oraş mare dintr-o ţară mică: monumentală, spectaculoasă, însă cu doar cinci linii (dintre care una ocupată de o garnitură militară sovietică). Aveam impresia că am găsit acolo, dintr-un foc, toate elementele definitorii ale dramei poporului maghiar; să fi vrut cineva, şi nu putea să le potrivească mai sugestiv. Însă după ce am văzut şi celelalte gări ale oraşului, şi mi-am amintit că atunci când s-au construit ele, ţara nu era deloc mică, mi-am schimbat părerea: gările descriu felul în care teritoriul şi capitala lui sunt echilibrate către înăuntru şi către afară. Impresia mea, care se baza pe faptul că Bucureştiul are o singură gară importantă, arată mai curând nivelul de la care porneam eu să descopăr lumea exterioară. Dar ceva tot simţeam că era, chiar dacă nu ştiam încă să formulez. Oraşul era în plus şi nemaipomenit de frumos: Dunărea, având pe ea doar brăţările podurilor, unduia lasciv printre palate de basm; nicăieri n-o mai văzusem atât de senzuală (deşi marile fluvii, prin definiţie, aşa sunt). Totul era atât de firesc, de bine gândit; chiar frivolitatea era acolo de calitate. Nu-i uşor să clădeşti un oraş pe ambele maluri ale unui fluviu, să-i pui acolo şi centrul, şi să iasă bine. E cel puţin la fel de greu s-o faci cu o ţară, însă Budapesta reuşeşte. În ambele cazuri.
Gellért-hegy nu-i chiar un munte, dar e un bun punct de observaţie; privind de acolo panorama oraşului, încercam să văd dincolo de orizonturile în mijlocul cărora mă aflam. Dar dincolo de ele nu se zărea decât Viena. Budapesta, capitala de rezervă a imperiului Austro-Ungar, era trup şi suflet îndreptată către Apus, către Viena şi chiar mai departe de ea. În plin comunism oraşul, măcar privit de la înălţime, avea un aer profund occidental. Pentru mine însemnau calităţi pe care Bucureştiul le avea doar în mică măsură: coerenţă, ordine, echilibru, monumentalitate. Civilizaţie. O istorie proprie mai consistentă şi mai îndelungată decât cea de care am avut noi parte. Devenisem, brusc, melancolic.
Ne puteți urmări și pe Google News
Încercam să-mi explic de ce Ungaria, care a reuşit să-şi edifice o asemenea capitală, nu ocupă o poziţie mai notabilă în Europa. Sau, altfel spus, cum de o aventură europeană începută sub bune auspicii şi-a pierdut suflul şi s-a stabilizat într-o condiţie relativ anodină. O explicaţie ar ţine de conjunctură: apariţia turcilor în zonă a blocat expansiunea balcanică a Ungariei, silind-o să-şi avorteze proiectul imperial. Ca apoi, statutul de paşalîc şi felul în care a fost el tranşat în cele din urmă să încline balanţa în favoarea Austriei, care şi-a extins dominaţia peste Ungaria şi peste cuceririle ei. A fost nevoie de un moment de slăbiciune a imperialilor ca să ia fiinţă dualismul (compromisul, după unii) austro-ungar. Epoca de înflorire a Budapestei ţine tocmai de acea perioadă, de nici cincizeci de ani. Formidabil!
Mai departe, alungarea turcilor din Balcani, apoi spargerea Austro-Ungariei şi pasul înapoi făcut de Rusia lui Lenin au reconfigurat pe criterii etnice jumătatea estică a continentului şi au dus la apariţia, sau la reapariţia, dintre ruinele celor trei imperii, a numeroase state naţionale. Printre ele Ungaria, fosta redută cu ambiţii imperiale a Occidentului, devenită o ţărişoară oarecare din Europa Centrală.
Dar chiar acolo pe Gellért, de Sfântul Ştefan, patronul Ungariei, simţeam că faptele nu se pot justifica numai prin ele însele. Că există şi la scara unui popor ceva, numit caracter, decisiv pentru felul în care abordează el conjuncturalul. Întrucât caracterul rezultă din tradiţie, tradiţia din fapte, faptele din caracter, e nevoie de toate aceste etape ca cercul să se închidă şi să se poată rostogoli prin istorie. Pot spune că ungurii au caracter, însă caracterul ăsta al lor are în el ceva colţuros, care i-a şi îndemnat să înceapă să-şi facă o mare istorie, dar i-a şi împiedicat să şi-o împlinească. Ceva singular, ca şi limba pe care o vorbesc. Ca să-i înţeleg, cred că e musai să învăţ ungureşte.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Între 1 august și 1 septembrie, Sever Voinescu, autorul rubricii Dictatura Culturii va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu așteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa „dictaturaculturiievz@yahoo.ro” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe parcursul lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4.000 de semne, cu spații incluse.
Recomandările noastre
