Cuvintele au fost rostite. Ceea ce multă lume gândea, dar se temea să recunoscă, ascunzându-se sub plapuma fricii, a fost pronunțat oficial chiar de Putere.
„E vremea dictaturii medicale!” a tunat Emilian Imbri, managerul Institutului Victor Babeș.
DICTATURĂ. Nici mai mult, nici mai puțin.
Deși a fost îndeajuns vehiculat, reiau citatul complet, pentru a ști despre ce vorbim:
„A cam trecut vremea poveștilor spuse la ceas de seară de persoane care își spală adidașii! E vremea dictaturii medicale, adică doctorii să fie înțeleși și crezuți. Dictatura medicală nu înseamnă că cineva îți fură viața, drepturile și te obligă să te speli pe mâini.
„S-a creat impresia că doctorii au vreun interes. Nu, doctorii nu au interes decât să vadă omul ieșit din spital. Ieșit și externat, nu ieșit oricum din spital.
„Să dispară comentariile că de ce nu putem bea pe terase până dimineața, că să ne strângem în brațe și să tragem o horă.
„Nu e suficient ce se întâmplă în jur? E suficient, fiecare trebuie să aleagă și asta înseamnă responsabilitate personală.”
Prima concluzie a rândurilor de mai sus este că termenul „Dictatură” nu a fost folosit greșit, nu este rezultatul unui derapaj de limbaj. Doctorul Imbri cere supunerea totală omului de rând („care își spală adidașii”) în fața verdictului medicilor și – mai mult – interzicerea oricăror opinii diferite („să dispară comentariile”). Pumnul în gură.
A doua concluzie este că supunerea totală a cetățenilor este nu doar necesară, ci obligatorie, în numele binelui acestora: „Doctorii nu au interes decât să vadă omul ieșit din spital”. Ca orice dictatură care se respectă, și Dictatura COVID vrea binele omului. Chiar cu prețul vieții lui.
A treia concluzie este că, în ochii managerului de la Babeș, într-o situație de criză ca aceasta de acum, cuvintele și principiile își pierd înțelesul originar. Suferă o mutație logică. Se pervertesc.
„Fiecare trebuie să aleagă și asta înseamnă responsabilitate personală.”
În context, „alegerea” este obligatorie, la fel ca în timpul comunismului, când exista un singur candidat, cel al PCR. Atunci, însă, aveai libertatea de a NU merge la vot (deci, de a NU te supune), deși aparatul de propagandă anunța o prezență la urne de 99,99%. Ți se tolera tacit mica disidență.
Acum „fiecare TREBUIE să aleagă”. Ce i se spune, nu ce crede el de cuviință. Și nu se poate deroba de la „alegere”.
Astfel, și „responsabilitatea personală”, liberul arbitru, sunt aneantizate de imperativele superioare ale momentului pe care îl trăim.
Doctorul Imbri nu este un fitecine. El este un oficios al Puterii, și Puterea îl recunoaște ca atare. El apare aproape zilnic la televizor și exprimă puncte de vedere ale Aparatului creat pentru combaterea epidemiei. Mai mult, nici un reprezentant al Puterii nu a ieșit public să îl pună la punct pe Imbri (așa cum a făcut-o cu colegul acestuia de la „Matei Balș”, Streinu-Cercel, când a fost nevoie de un țap ispășitor).
Așadar, Emilian Imbri a exprimat crezul Puterii politice: „E vremea dictaturii”.
Expresia „dictatură medicală” este, în acest context, deopotrivă un nonsens și un tertip ieftin. Indiferent de forma ei - „militară”, „a proletariatului”, „carlistă”, „legionară” sau, fie, „medicală” - dictatura este în realitate de un singur fel: politică.
Or, deși ne aflăm în stare de alertă, cele trei puteri fundamentale ale statului – legislativă, executivă și judecătorească – nu au fost suspendate. Ele continuă să își exercite funcțiile. Să ia decizii.
Actele normative sunt semnate în continuare de politicieni.
Termenul „dictatură medicală” este un tertip politic, prin care Puterea se ascunde în spatele corpului medical, limitând astfel o asumare periculos de mare a responsabilității.
Am arătat că epidemia de COVID-19 este, dincolo de aspectul său medical, una ideologică. O „epidemie de stânga”.
Dar, prin aceasta, ea este și o „epidemie politică”. Un virus de partid și de stat.
Cel mai recent exemplu de instrumentalizare politică a epidemiei este anunțul privind începerea anului școlar.
Președintele Klaus Iohannis a anunțat cu masca pe față și cu seninătate în voce că:
„Majoritatea localităților din România intră pe scenariul verde – foarte puține sau zero cazuri (…) Bucureștiul se încadrează în scenariul verde. Dacă este un număr relativ mai mare de cazuri, la o populație foarte mare a Bucureștiului, după acest criteriu acceptat de OMS, de Ministerul Sănătății, Bucureștiul intră în categoria verde (…) Sunt numai 50 de localități care astăzi s-ar încadra în scenariul roșu.”
Cum așa? Nu mai suntem „Ciumații Europei”? Adică ministrul Sănătății, când confirma validitatea acestei nemuritoare expresii, știa că, în realitate, Bucureștiul și țara, în cvasi-totalitatea ei, „intră în categoria verde”?
Da, Nelu Tătaru știa. Și Ludovic Orban. Și tot guvernul. Și președintele Iohannis. Dar toți aveau interes atunci să treacă legile carantinei, și, prin urmare să îngrozească și să isterizeze populația.
Între timp, însă, Puterea a descoperit că are și interesul să înceapă școala. Nu de dragul copiilor, profesorilor sau educației, ci pentru că un început de an școlar într-o atmosferă de oarecare normalitate servește ca alibi pentru ca alegerile să aibă loc anul acesta.
Dacă pentru copii nu există nici un risc să se închesuie câte 30 în clase, nici pentru părinți nu va fi vreun risc să meargă să voteze.
Pentru Putere, este crucial ca alegerile să aibă loc în 2020, când încă mai poate întinde deficitul ca pe gumilastic, cu voie de la UE. Din 2021, revenim la procustianul deficit de 3%. Adio, creșteri de pensii, alocații, salarii! Bun revenit, austeritate! Wilkommen!
Medicii au fost atrași într-o cursă. Cu bune intenții, din vanitate profesională, ori din alte motive obscure, mulți au ales să își depășească statutul, rolul și jurământul – care înseamnă în primul rând a trata oamenii. Cu știință și smerenie.
Indiferent cât de bune sunt intențiile medicilor, indiferent cât de mare este știința lor, oamenii nu pot fi tratați cu forța. Nu pot fi vindecați împotriva voinței lor. Nici Dumnezeu nu face bine cu forța.
De aceea, medicii care încalcă acest principiu aspiră la un rol supradivin. Un rol luciferic.
Ei sunt folosiți ca acoperire – nu doar în România, ci peste tot în lume – la impunerea agendei unei Revoluții Culturale globale. În mod viclean, puterea politică alimentează acest mesianism al corpului medical cu toate motoarele mașinăriei de propagandă. Îi încurajează sentimentul de infailibilitate sacrosanctă, creând un adevărat Star System în lumina reflectoarelor pentru a putea manevra nestingherită din umbră.
Nicăieri, însă, în lume, cu excepția României, nici medicii, nici puterea politică din spatele lor, nu au mers atât de departe încât să afirme deschis necesitatea unei „Dictaturi medicale”.
Am scris cu altă ocazie că țării noastre pare să i se fi rezervat în peisajul mondial rolul unui poligon de încercare. Un fel de Penitenciar Pitești național pentru studierea efectelor reeducării prin COVID.
Declarația de bun simț a lui Cristi Puiu a stârnit jihadul. A dezlănțuit tunetele și fulgerele zeilor în alb din Olimpul sanitar, abil asmuțite de Agitprop.
Declarația halucinantă a lui Emilian Imbri a stârnit doar o liniște asurzitoare.
Piteștiul funcționează.