Funeriu a postat pe pagina sa de socializare un mesaj în care afirmă că un model ca al său ar fi bine să aibă fiecare dintre noi.

„Uitați ce frumoasă poate să fie viața: de Crăciun un omagiu unicului Paul Baxter, un om care m-a influențat enorm. Învățându-mă cum să nu mai fiu niciodată invidios.

Să povestesc cum am ajuns, de la 21 de ani încolo, să nu mai am nici cel mai mic sentiment de invidie în nicio circumstanță. Poate servește și asta celor care mă citesc să aibă o viață puțin mai relaxată.

Era în octombrie 1992, eram tânăr stagiar în laboratorul viitorului meu conducător de doctorat, Jean-Marie Lehn. La prima discuție cu profesorul Lehn discutăm despre subiectul meu și îmi spune, în final „înainte de a începe în laborator ar trebui să citești ce a făcut Paul Baxter”. Umplut de mândria de a fi primit un subiect de cercetare trăznet, fug la bibliotecă și caut tot ce-a făcut numitul Paul Baxter. Surpriză: după 3 zile de căutări nu găsesc nimic relevant și nici nu știam cum să-i spun profesorului asta. Nu voiam să par neputincios „din prima”. Merg pe la 8-9 seara în laborator, decis să-i trag de limbă pe alți membri, mai experimentați, ei echipei lui Lehn. În sala laboratorului unde luam cafeaua apare, la un moment dat, un tip cu o bicicletă (eram la etajul 7!) în spinare care părea că abia se trezise. Se uită la mine cu un aer jovial și îmi spune:

-You are the new guy in the lab, huh? Daniel is your name, right?

-Yes (zic eu timorat de ciudățenia situației).

-Well, my name is Baxter, Paul Baxter, și îmi întinde cea mai generoasă mână pe care am primit-o întinsă vreo dată).

-… (perplexitate)
-Want to share a kebap and some tea with me?
-…(foame și jenă)

Bref, Paul Baxter lucra chiar în același laborator cu mine. Și începem o discuție despre chimie, moment în care înțeleg exact de ce îmi spusese Lehn „să citesc ce a făcut Paul Baxter” și nu „să vorbesc cu Paul Baxter”.

Primul motiv era că Paul tocmai terminase de redactat o extraordinară lucrare științifică (vezi în comentarii) care avea să revoluționeze un întreg domeniu al chimiei. Iar acea lucrare avea relevanță pentru cercetarea mea. În momentul în care Paul mi-a prezentat geniala sa descoperire (împărțind cu el kebap-ul pe care-l adusese și ceaiul de mentă) am simțit o invidie de nestăvilit. Acel tip de invidie care te face nefericit, care te schimonosește și te urmărește ani întregi. Spre norocul meu, grație probabil personalității lui Paul, acea invidie a dispărut în 10 secunde. A fost ultima dată în viață când am simțit acel sentiment urât. Pus în fața personalității cu totul speciale a lui Paul, a netei sale superiorități (avea 11 ani mai mult) mi-am dat seama că soluția fericirii este să te bucuri de succesul celui care e lângă tine, nu să-l invidiezi. Să profiți de succesul său pentru a deveni tu însuți mai bun. Să-ți crești capitalul uman, nu să-l irosești urând. Și uite-așa am procedat de la 21 de ani și, slavă Domnului, acum pot să spun că am trăit jumătate din viață fără a cunoaște ce este invidia. Vă recomand să încercați. Merită!

Al doilea motiv pentru care trebuia „să citesc” și nu „să vorbesc” cu Paul Baxter aveam să-l aflu în timp: Paul venea la laborator după ora 20, pleca înainte de ora 11 dimineața și era un fel de geniu adesea închis în sine. Mă alesese ca unul dintre puținii oameni cu care vorbea firesc și deschis. Norocul meu.
Azi, îi spun doar atât: thanks Paul. You made me a better man.

Doresc fiecarei persoane publice din România un Paul Baxter în viața sa”, a scris Funeriu pe Facebook