Sunt câteva lucruri pe care Cezarina Riley le ştie despre România: că până la nouă ani a locuit la Casa de Copii nr. 6 din Bucureşti şi că în dosarul ei familial scria aşa: mama - prostituată, tatăl - necunoscut. Se gândeşte că e posibil ca ea să fi fost un accident în viaţa lor. Dar, la fel, e posibil să fi fost dragoste. Pe Cezarina Riley (30 de ani) n-o mai ajută cu nimic să afle răspunsurile.

Primii ei nouă ani n-au însemnat decât foame, frig şi bătaie. Încă mai are în minte o imagine: o cadă cu apă rece, iar îngrijitoarea o lovea în cap cu duşul pentru că îndrăznise să se murdărească: "N-am fost probabil norocoasă că am stat atât de mult acolo, pentru că încă mai am aminitri, în timp ce alţi copii au fost adoptaţi de mici, fără să trăiască cu acest chin". Pe ecranele englezilor

În 1990, când televiziunile străine veneau să filmeze ororile ceauşiste, ziariştii se opreau, bineînţeles, în orfelinate. Era ca în zilele porţilor deschise - copiii, uscaţi de foame, erau scoşi din pătuţurile lor şi băgaţi în faţa camerelor. Nimeni nu-i oprea să repete în şir acelaşi lucru: mizerie, boli, păduchi, subnutriţie, moarte. Soţii Jean şi Peter Riley, din Staffordshire, stăteau pe canapeaua lor din living. Imaginile din orfelinatul din Bucureşti rulau ca un film de groază. Pe ecran a apărut şi Cezarina. A fost momentul în care Jean, funcţionar la poştă, şi Peter, poştaş, s-au hotărât să vină în România, s-o adopte. Mai aveau doi fii acasă. Cât de departe ajungi de dragul unui copil

Povestea adopţiei a făcut, la începutul anilor '90, turul Angliei. Jurnaliştii britanici scriau despre soţii Riley precum scriu acum despre adăposturile de animale de la noi: vin străinii şi pleacă cu câte-un maidanez acasă. Soţii Riley veniseră să salveze un copil pe care-l aştepta, asta cu probabilitate, cel mai sumbru viitor.

În decembrie 1995, ei povesteau pentru The Independent, într-un interviu al cărui titlu era "Cât de departe ajungi de dragul unui copil": "Era extrem de urâţică şi se uita cruciş. Dar nu nu venisem în România să căutăm copilul perfect. Purta ochelari mari, cu ramă maro, iar o lentilă era spartă. Aveam să aflăm mai târziu că prescripiţia oftalmologică nu era bună. Ce trebuia să corecteze mai mult i-a dăunat". Aşa cum şi-o aminteşte mama ei, purta un trening gri şi un pulover Marks&Spencer, haine trimise ca ajutoare din străinătate. Îngrijitoarele îi spuseseră că fetiţa aceea cu părul periuţă, tunsă ca scalpul ei să facă loc unei noi generaţii de păduchi, era cea mai ascultătoare. Au început să facă actele de adopţie. Într-un an le-au obţinut. Fuste, rochii şi cizme cu toc cui

Cezarina Riley îşi aminteşte că în acea perioadă o altă familie obişnuia s-o viziteze. Erau români. Deşi îi promiteau că într-o zi vor veni s-o ia la ei acasă, n-au făcut-o niciodată. Cezarina ştie doar că îi ruga plângând să nu o mai lase acolo.

În februarie 1991, Jean şi Peter Riley se întorceau la Bucureşti. Fiica lor adoptivă purta aceiaşi ochelari. Un nou convoi de ajutoare o mai îmbogăţise cu câtve boarfe. Le purta pe toate odată. Fata avea să le explice că, dacă leapădă vreuna, i-o fură careva. Cam asta era viaţa la casa de copii.

"Avea două perechi de pantaloni, mai multe rochii, fuste. Şi îşi legăna mersul pe o pereche de cizme cu toc stiletto, mult prea mari. Eu am ars haine mai bune decât acelea de pe ea de Bonfire Night (Festival al focului şi al artificiilor în Anglia, n.r.)", şi-aduce aminte Jean. 9 ani avea Cezarina când părinţii ei au definitivat actele de adopţie. Acum are 30 şi lucrează pentru Armata Britanică "I-am curăţat pielea de jeg în trei luni. Într-un an jumate s-a dus tot mirosul"

Cezarina studiază acum oratorie şi terapie prin limbaj la Birmingham City University. La 20 de ani se înrola în Armata Regală Britanică, ca specialist în telecomunicaţii.

Despre februarie 1991 spune că a fost un zbor magnific spre libertate: "Da, mă bucuram că plec. Şi nu privesc cu ură la ce am trăit acolo. N-aş avea cum. Eu simt că sunt româncă, dar viaţa mea este aici, în Anglia".

Când a primit prima pungă de bomboane de la Jean, nu credea că există cadou mai frumos pe lumea asta: "Pe drumul de la Londra acasă i-am dat să mănânce un sandviş ambalat. A băgat dinţii în pungă. Ne-am speriat. Era sălbatică şi murdară. Ne-a luat câteva ore să-i spălăm genunchii negri. În trei luni abia reuşisem să-i curăţăm pielea de jeg, iar într-un an jumate i s-a dus mirosul din piele. În nouă ani băuse atât de puţină apă, încât corpul ei nu putea s-o elimine prin transpiraţie, iar mirosul îi rămânea în piele", povestea Jean pentru The Independent. Un hobby: Cezarinei îi place să zboare "Eram o sălbatică" La 21 de ani de la întâmplările de atunci, Cezarina îi dă dreptate mamei ei. Era o sălbatică. Sărea în mijlocul străzii pentru că nu ştia ce riscuri înseamnă asta. Mânca numai cu mâinile şi nu văzuse niciodată altfel de strachini decât cele din tablă. Pe alea de porţelan, din noua ei casă, le trântea cu putere în chiuvetă. Nu ştia că se sparg. La masă, înfuleca de teamă să nu-i ia cineva mâncarea din farfurie. Ascundea mere sub pernă, din acelaşi motiv.

Nu-i plăcea să fie pupată sau îmbrăţişată, pentru că n-avusese parte vreodată de afecţiune. În trei luni însă a început să vorbească engleza. Părinţii ei au înscris-o la şcoală şi, în numai doi ani, reuşea să citească variantele extinse ale romanelor lui Charles Dickens.

"A fost mult de lucru. Oricât trăgeam să ajung la standardele celorlalţi copii, eram mai mereu în urmă. Nopţi din ani la rând mi le-am petrecut cu cărţi în braţe", spune Cezarina.

În ziarele englezeşti, mama ei povestea primele experienţe de la şcoală ale fetei: "Într-o zi, profesoara a întrebat în clasă care e probabilitatea să tragi un as dintr-un pachet de cărţi. Cezarina ridica mâna şi întreba: «Ce e un pachet de cărţi?»". În primii ei ani de şcoală în Anglia Ruptura

Trei ani mai târziu, un nou copil din Romania venea în casa lor, Augustina. Starea ei era atât de degradată, că nu se aşteptau să supravieţuiască. Avea o paralizie cerebrală şi ajunsese în Marea Britanie pentru o operaţie pe cord. Jean şi Peter au luat-o apoi acasă.

Cezarina spune că n-a simţit că părinţii ei au făcut vreo diferenţă între copiii biologici şi ele, cele două fiice adoptate. Au mers la şcoală şi e conştientă de eforturile celor doi englezi de a le intreţine. La 20 de ani, ea se înrola în armata britanică. A fost o ambiţie pentru care a muncit ani de zile. Însă cu cât ambiţiile ei creşteau, cu atât relaţia cu mama ei se degrada: "Îi mulţumesc pentru ce am devenit, deşi n-am fost pentru ea niciodată o fată bună. N-am putut lega relaţia aceea mamă-fiică. Cu tatăl meu, însă, lucrurile au fost mai calde. Nu l-am mai văzut de mulţi ani, pentru că mama i-a interzis orice relaţie cu mine".

La 25 de ani, Cezarina pleca în prima misiune internaţională, în Irak, înrolată fiind în Royal Corps of Signals. A plecat apoi în Afghanistan. Nu vede însă în militărie o carieră: "Pentru un job cu jumătate de normă, da. Vreau mai întâi să termin facultatea şi să-mi fac o familie". Ştiu că România e frumoasă

Cezarina Riley are o viaţă activă. "Ajustarea socială", aşa cum spun englezii reintergrării unui copil care a suferit diverse trauma, a mers ca unsă în cazul ei. Are prieteni şi, de curând, a hotărât să se implice în ajutarea orfanilor din România, prin intermediul unei organizaţii. În luna august, va veni în Bucureşti să facă logopedie cu orfanii din mai multe centre de plasament.

În Birmingham, oraşul în care locuieşte acum, are mulţi prieteni români: "Îmi spun că e o ţară frumoasă. Dar ei vin din familii fericite, care s-au avut unii pe alţii dintotdeauna. Nu pot înţelege ce simt eu când mă gândesc la ţara lor".

Cu toate astea, Cezarina spune că şi-a dorit de multe ori să vină în România. Nu ştie însă de unde s-o apuce.