Una dintre cele mai binevenite cărți ale ultimilor ani este ”Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel” de Luminița Corneanu, apărută anul acesta la Cartea Românească.
Nu este o monografie în sensul mare al cuvîntului, este, însă, o carte substanțială despre unul dintre cei mai mari poeți ai modernității românești. Geniu poetic indiscutabil, Leonid Dimov (1926 – 1987) este, din perspectiva memoriei literare, greu clasabil astăzi. Am impresia că miza acestui volum este tocmai aceea de a limpezi statutul său. ”Academic” vorbind, el este un oniric - exponent proeminent al acestei direcții literare, alături de D. Țepeneag, V. Ivănceanu, V. Mazilescu, E. Brumaru ori D. Turcea. Onirismul a fost forma românească de suprarealism literar și mi s-a părut întotdeauna ciudat cum de o ”tehnică” atît de imprecisă ca cea a ”dicteului automat” ori o modalitate atît de vagă precum suprimarea cenzurii raționale spre a face loc invaziei visului, produc o literatură atît de precisă, atît de clar identificabilă, atît de lipsită de cețuri. Lăsînd, însă, mirarea mea de-o parte, cred că apariția acestei cărți despre Dimov trebuie salutată din cel puțin două motive. Primul, pentru că figura acestui mare poet este, încă, imprecisă în mintea multor cititori, ba chiar a multora dintre cei care îi gustă arta. Cartea urmărește, de fapt, plasarea în context a vieții și operei sale: biografia în contextul politico-literar, și pe poet în contextul propriei sale opere, urmînd candid vorba lui Nichita Stănescu, care spunea că ”poetul nu are viață personală”. Semnificațiile, efectele și, mai ales, urma apăsată pe care poezia lui o lasă în poezia românească se cer a fi luminate mai clar într-o viitoare carte, încă mai cuprinzătoare și mai ”critică”, despre Dimov. Acesta, cum ziceam, ar fi al doilea motiv pentru care cartea Luminiței Corneanu trebuie salutată: este treapta necesară spre marea monografie Dimov. Deși poetul a murit acum 27 de ani, o carte mai consistentă despre el decît aceasta nu avem. Avem, desigur, multe articole critice, avem multe mărturii și, mai ales, avem certitudinea locului său în literatură – mai trebuie, doar, ca toate acestea să se strîngă într-o monografie.
Cartea Luminiței Corneanu mai are și un alt merit. Deși folosește, cu precădere, o singură sursă de informații despre Dimov, anume dosarele de la CNSAS, completată doar superficial cu alte surse, cartea reușește un portret interesant pentru cititori ca mine, care îi adoră poezia, dar știu puține lucruri despre poet. Știam despre episodul de tinerețe al maculării statuii lui Stalin (este, deja, o legendă urbană), dar n-am știut, de pildă, despre substratul deciziei sale de la maturitate de a-și lăsa barbă – barba soljenițiană cu care apare în mai toate fotografiile. ”Și-a lăsat-o în semn de protest și de sihăstrie”, spune a doua sa soție, Marina Dimov. Știam și despre suișurile și coborîșurile relației sale cu Paul Goma, dar nu știam despre episodul din toamna lui 1968 în care Securitatea i-a dezvăluit, în timpul unei anchete, că e urmărit și să i-a băgat microfoane în casă. Asta îl exasperează pe poet, care se plînge cuiva ”înțeleg să-mi bage drăcia în casă, dar să mi-o și spună că mi-au băgat-o, asta e neomenește” și, mai departe, ”Dimov se întreabă ce fel de literatură se poate face cu drăcia în casă și cu frica în om” și zice el însuși: ”Înaintașii noștri nu aveau drăcie în casă. Nu-l vezi pe Eminescu cu o drăcie în casă!”. Mai tîrziu, Dimov se va potoli. Fără să pactizeze vreodată cu regimul, va avea mici momente de slăbiciune pentru care va fi amendat pe loc prietenii mai intransigenți. Nu a fost niciodată un poet privilegiat al vechii orînduiri, cu o scurtă și total nesemnificativă excepție de tinerețe nu va adera niciodată la canonul oficial, oricare a fost el (proletcult, naționalism etc.) și își va păstra puritatea poetică asumînd că, în vremuri grele, prețul pentru așa ceva este mare.
Nu știam multe despre publicistica sa și despre forturile sale de a teoretiza poezia pe care o scria. Luminiței Corneanu pune foarte bine în evidență un citat semnficativ din Dimov: ”Poezia începe acolo unde filozofia nu mai are ce căuta pentru că armele acesteia sînt prea grosiere”. O frază cît un program estetic! Poezia lui Dimov este, se vede imediat, picturală și supra-rațională. Nici măcar delirul eseistic de tip nietzscheean ori cioranian, plin de lirism, nu este suficient de fin pentru a investiga capilarele ființei spre care se avîntă poeții. Suprarealismul/onorismul este un delir de imagine, o luxurianță vizuală, căci imaginea este materia primă a visului. În cartea Luminiței Corneanu sînt, în diverse locuri, invocați pictori care, printr-o ciudată adiție, ar putea defini imagologia dimoviană: Rousseau vameșul, Magritte, DeChirico, Bosch. Dali este, de asemenea, de adăugat.
La fel de interesantă este partea a doua a cărții, dedicată liricii dimoviene și influențelor masive pe care poezia sa le-a avut asupra urmașilor, pînă astăzi. Poezia sa are nu doar fani și imitatori, dar are adoratori, de la Emil Brumaru, primul cititor de Dimov care îl degustă cu voluptatea cu care un opiman își satisface dependența, pînă la Radu Vancu. Partea a doua a cărții justifică, de fapt, titlul. Aici îl găsim pe Dimov plasat în mijlocul operei sale (titlul volumului Luminiței Corneanu face aluzie la unul dintre cele mai celebre poeme ale lui Dimov) și avem sentimentul că aici îi e și locul. Pieziș în lume, Leonid Dimov este el însuși doar învăluit pe propria sa poezie. Nu este aceasta marca unui mare poet?
Este o bucurie pentru mine să văd cum, din respect pentru geniul lui, contemporanii mei îi organizează, cum se cuvine, posteritatea lui Leonid Dimov. După ce I.B.Lefter a realizat integrala Dimov la Paralela 45 (volume care nu pot lipsi din nici o bibliotecă care pretinde că deține poezie românească!), avem acum și această prețioasă carte. Vor mai urma, sînt sigur, și altele. Observ, rapid, că cele mai remarcabile analize ale poeticii dimoviene sînt, încă, răzlețite prin reviste, dicționare ori istorii literare sau chiar prin cărți de memorialistică. Un editor inspirat ar putea strînge laolaltă vocile critice care au scris, de-a lungul atîtor ani, despre Dimov spre satisfacția noastră, a mărunților iubitori ai marii sale poezii.
Recomandările noastre
