Unora le place jazz-ul, mie îmi place "Jack"… Ion Cristoiu
Amorena Minculescu
A fost odată….o poveste, am trecut de la basme la văzut filme, am citit de-a valma cărţi, m-am îndrăgostit de teatru şi de viaţă, astăzi scriu repede pe facebook. Dar parcă mai ieri eram pe coridorul lung de la Evenimentul Zilei, un ziar cu bulină roşie, apoi cu încă una albastră. Şi cu mulţi oameni tineri şi entuziaşti. Azi, "unora le place jazz-ul", altora li se pare că a trecut mult timp, Jack… Lemmon e printre îngeri, iar eu am învăţat cu greu lecţia lui „nimeni nu-i perfect!".
Într-o iarnă cam grea, cineva mi-a spus că s-a dat anunţul acela la ziar. Se căutau viitori….ziarişti. Nu mi-e clar de ce m-am dus, pentru că eram tare timidă..Poate fiindcă mi-a plăcut mereu să scriu. Şi n-am fost cea mai slabă din şcoală la limba română. Iar asta din urmă o fi făcut ca, din toţi oamenii aceia mari, cei câţiva mai de vârsta mea şi jurnaliştii adevăraţi, Ion Cristoiu să pună deoparte şi foaia mea. Ca mulţi alţii, am scris despre neamţul care se antrena în România pentru maratonul din Africa de Sud. Omul alerga, la minus multe grade, în pantaloni scurţi şi tricou, prin Herăstrău. L-am urmărit şi, într-un scurt dialog, am aflat câteva detalii. M-am ţinut după el şi am văzut şi ce maşină avea, plus numărul automobilului. Cu toate acestea aşternute pe o bucată de hîrtie, am primit acceptul de a lucra o vreme, de probă, în redacţia ziarului Evenimentul Zilei. Toată lumea va scrie, cred, despre emoţia citirii în print a primei semnături.
Începuturile pot fi cele mai puternice amintiri. Aşa şi la mine. Dar prima legitimaţie – după câteva săptămâni în care am nimerit la secţia „ascultare" – a continuat seria senzaţiilor tari.
Cu adevărat pe teren, eu una am ajuns mult mai târziu, după ce am notat tot ce emiteau buletinele de ştiri ale radiourilor. Prima monitorizare din istoria presei româneşti post-decembriste, invenţie locală tot a lui Ion Cristoiu. Reporter am început să învăţ să fiu abia în turele de noapte ale Bulinei Albastre, împreună cu echipele care mergeau pe teren la IML, crime, accidente, spitale. Creiere pe caldarâm, apoi viaţa de noapte a Bucureştilor, cu Dinică şi Iordache la Şarpele Roşu . Ce-ţi poţi dori mai mult la 19 ani?
Între timp, am trădat fostele doamne de la corectură, cărora le dădeam cu toţii scris de mână, am învăţat dactilografie la computer pe chatul lui Corcodel şi-al lui Ness, am făcut şi şcoală, am părăsit drumul meu zilnic către Piaţa Presei, am avut norocul altor întâlniri cu oameni frumoşi.
Domnule Ion Cristoiu, probabil că nu vă mai aminteaţi de mine, Amorena Minculescu. Un nume uşor de reţinut, care a fost, demult, notat de o publicaţie …de scandal drept unul dintre aşa bănuitele pseudonime ale dumneavoastră. Dar am fost şi sunt mândră că am trecut, cumva, prin mâna lui Cristoiu! Ca şi foştilor colegi, mi-aţi dat un anume sens în viaţă.
Vă mulţumesc, domnule Ion Cristoiu, dar şi în numele surorii mele, care, din Canada, m-a tot rugat să-i dau adresa dumneavoastră de mail, vrea de un car de ani să vă spună MULŢUMESC. I-am explicat că nici la telefon nu răspundeţi, cât despre facebook… Totuşi, acest instrument de comunicare al anului 2011 ne aduce azi aici, mânuit în acest scop de puţinii oameni inimoşi care v-au rămas loiali.