Sursa foto: Arhiva EVZ Supraevaluarea puterii militare a Uniunii Sovietice a fost o constantă a politicii Occidentului în perioada Războiului Rece dar acest lucru avea doar o valență oficială.
Rațiunile structurilor de intelligence ale statelor NATO de la care porneau rapoartele și analizele operative - în principal cele americane și într-o oarecare măsură cele britanice - aflate la adăpostul factorului politic, erau legate de menținerea unității și coeziunii Alianței în paralel cu inducerea în rândul propriilor contribuabili deveniți periodic votanți, a ideii că sovieticii s-ar fi aflat mereu în fruntea cursei înarmărilor. De mare ajutor aici era și propaganda Moscovei care prezenta drept operaționale armele cu ale căror prototipuri se defila în Piața Roșie cu prilejul marilor manifestații din 9 mai și 7 noiembrie. Tiparul s-a păstrat și după anii ‘90 însă pe măsură ce Rusia începea să-și dezvăluie secretele militare reale și proiectele - proces care nu s-a încheiat pe deplin nici acum, dovada fiind evoluția ,,operațiunii speciale’’din Ucraina - relațiile dintre națiunile atlantice și Moscova s-au transformat într-un joc geopolitic care nu afecta prea mult securitatea Occidentului. Totul până în 24 februarie 2022.
În anii ‘90, multă lume compătimea Rusia care devenise un gen de bolnav al Europei iar lui Boris Elțîn nu i-a fost chiar greu să pună pe butuci imperiul creat de țari și să renunțe la programele de înarmare lansate în anii ’80. De fapt, nici nu avea altă cale întrucât resursele financiare ale Moscovei erau în cădere liberă. Vorbim de cele puține care nu intrau în conturile oligarhilor.
Imperiile lumii s-au prăbușit în urma unor înfrângeri în plan militar însă Uniunea Sovietică a pierit fără să lupte, lucru care a devenit un laitmotiv al lui Putin încă din vremea primei sale președinții. Rusia lui a ales războiul pentru a reface ceea ce se mai putea din vechiul imperiu, consolidat în timpuri mai noi de Stalin. Pentru Kremlin, Gorbaciov rămâne marele trădător ai cărui prozeliți au fost îndepărtați cu greu din structurile de putere.
O scurtă incursiune în istoria vechiului imperiu rus ne arată că numele de Novorusia (Novorossia) - parte importantă a sudului Ucrainei și obiectiv principal al Moscovei în acest conflict - a intrat în dicționarele rusești după 1765 când armatele țarinei Ecaterina a II-a avansau spre țărmurile Mării Negre. În paralel însă, țarina își adjudeca la masa verde o parte din Polonia răsăriteană, trupele sale pătrundeau în Caucaz iar exploratori angajați de Sankt Petersburg ocupau Insulele Aleutine și priveau cu interes spre Alaska. Niciunul dintre aceste teritorii nu avea valoarea emoțională a Novorusiei. La Herson, de exemplu, fusese botezat Sfântul Vladimir.
În sens strategic, regiunea menționată este chiar mai importantă. Prin ocuparea ei și în condițiile posesiei peninsulei Crimeea, se va completa harta proiecției de putere a Federației Ruse în zona de nord și centrală a întregului bazin pontic din a cărui ecuație geopolitică Ucraina ar fi exclusă. Explicațiile de mai sus nu înseamnă și o motivație pentru agresiunea asupra Ucrainei dar reflectă într-o oarecare măsură originea istorică a conflictului de azi. Ce s-ar întâmpla dacă Italia ar revendica Nisa pentru că acolo s-a născut Garibaldi și la vremea respectivă era pământ italian? Când Hitler a intrat în Franța, Mussolini a ocupat Nisa dar n-a mers…
Războiul de azi ar putea dura ani buni și nu reprezintă decât o etapă în planurile Moscovei dar fără o victorie în Ucraina întregul proiect putinian se duce de râpă trăgând după sine și o bună parte a clasei politice și militare.
Extinzând raționamentul de mai sus spre sudul continentului, observăm că obiectivele Moscovei vizează crearea unor avanposturi care să reprezinte o contrapondere în fața supravegherii NATO în regiunea orientală a Mării Mediterane cu deschidere spre Orientul Mijlociu, Libia și Africa subsahariană.
Pornind de la această realitate și de la situația operativă din teren, observăm că factorul timp câștigă constant în importanță, ca în prelungirile unei partide de fotbal când fiecare echipă își drămuiește energia pentru a da lovitura finală sperând că adversarul va ceda primul. ,,Potențialul Rusiei este mare și doar o mică parte a fost utilizată pentru operațiunea specială’’ preciza la începutul lunii iulie D. Peskov - purtător de cuvânt al Kremlinului, lăsând impresia, cel puțin pentru conaționali, că resursele Moscovei sunt departe de a fi epuizate. În replică, V. Zelenski se exprima metaforic: ,, Așa cum steagul nostru s-a întors pe Insula Șerpilor se va întoarce și în Crimeea și în toate satele și orașele ocupate de ei’’.
În realitate, în timp ce Occidentul demonstrează o unitate fără precedent în fața agresiunii ruse, nu poate combate în locul ucrainienilor iar aceștia nu au decât o opțiune: lupta. Moscova, în schimb, are cel puțin două. În primul rând, rușii pot decide oricând încetarea conflictului menținând controlul asupra teritoriilor ocupate. Pot, de asemenea, continua războiul până când linia frontului îi va mulțumi din punct de vedere teritorial. Ceea ce poate fi considerat un element esențial de condiționalitate în toată această ecuație este capacitatea de rezistență a forțelor ucrainiene. Dacă va rămâne constantă sau va crește în ritmul aprovizionării cu armament din străinătate, războiul nu poate fi pierdut. Dacă nu, e o altă discuție…
Recomandările noastre
